Valea Seacă dintre Clăi

7 august 2010

Pe Valea Seacă dintre Clăi (sau Valea Seacă a Jepilor sau - cum îi zice Google - dry vally of the pile) am fost de mai multe ori în ultimii 4 ani, în diferite circumstanţe (pe zăpadă, noaptea, ziua, vara, pe secetă) dar, după cum îi spune şi numele, de fiecare dată am găsit-o... seacă.

Claia Mare şi Valea Seacă dintre Clăi 

Eh, de data asta nu a mai fost aşa :D. Primele semne le-am primit când intram în Sinaia, unde şoseaua de la gară era plină de aluviuni iar Prahova era foarte învolburată, dar am zis... ce probleme să avem cu apa pe valea Seacă?

Parcăm maşina pe la ora 9 în spate la hotel Silva (10 lei / zi, 3 lei / oră), vremea se anunţă destul de bună, dar cu ceva nori destul de joşi, măturaţi destul de repede de vânt şi destul de cald pentru ora matinală.

Pornim pe drumul Schiel, depăşind câteva grupuri cu rucsacuri mari, şi după nici un sfert de oră prin pădurea înnoroită zdravăn ajungem la intrarea pe vale. În prima porţiune valea este dominată de o vegetaţie destul de înaltă, aşa că primii 50 de metri îi facem pe o potecuţă bine conturată pe versantul stâng al văii (în sensul de urcare) apoi coborâm în fir.

Până aici, de pe vale venea un fir de apă destul de voinicel, dar mă gândeam că trebuie să dispară pe vreun versant sau pe vreun vâlcel lateral şi valea să rămână, după cum îi zice şi numele, seacă.

Dar nu, apare prima săritoare udă complet. Dacă altă dată pe aici se urca la aderenţă fără nicio problemă, acum nu mai pare aşa uşor, iar trunchiul de copac ce în alte dăţi era de ajutor, acum mai mult ne încurca.

E prima oară când văd valea cu apă, dar nu e prima dată când o urc în condiţii de patinoar, aşa că îmi dau seama că de putut o să putem, toată treaba va fi doar o chestiune de timp. Din fericire pentru noi, primele 2-3 săritori au prize destul de mari şi nu ne pun probleme deosbite, nici măcar nu ne udăm la picioare.

Ajungem apoi la prima săritoare mare, cea care nu este dificil de căţărat direct, dar în condiţii mai deosebite, se poate aborda şi prin partea dreaptă pe o brână pământoasă mărginită de câţiva copăcei ce formează o bună balustradă la nevoie.

În continuare urcăm săritori şi ne mişcăm destul de bine, nu pierdem prea mult imp. Săritoriile sunt ude şi foarte alunecoase, dar cu atenţie mare şi alegând potrivit prizele, se pot trece.

Din păcate şuvoiul de apă nu dispare, chiar devine mai mare din cauză că valea devine mai închisă, versanţii mai apropiaţi şi mai abrupţi, dar avem şi un pic de noroc: apa ne lasă să urcăm, curgând de obicei pe partea cealaltă a săritorii, nu pe unde urcăm noi.

Eh, şi chiar când mă gândeam cât o să mai avem noroc, să nu vrea apa să coboare prin singurul loc pe unde se poate urca, ajungem chiar la o astfel de săritoare, formată de un mare bloc de piatră cu singura opţiune de urcat: prin stânga care stânga coincidea fix cu locul pe unde apa dădea să coboare în infinitul ei circuit în natură care nu putea să treacă decât pe unde trebuia să urc eu. :-w

Bun zic, asta e, până aici a fost uscat. Bag camera în rucsac, scot cordelina din rucsac pentru a trage ulterior rucsacu sus, îmi fac curaj de două ori şi intru pe săritoare.

Intrând hotărât agăţ repede un bolovan mare încastrat, apa îmi curge direct în cap şi nu prea mă pot uita în sus să văd o altă priză, mă  împing un pic în peretele din spate înălţându-mă cu capul deasupra şuvoiului, ochesc o priză zdravănă şi ies repede deasupra săritorii ud fleaşcă.

După ce trag rucsacii sus, încerc să o conving pe Claudia să urce pe o scăriţă pe coardă pentru a evita duşul, dar cum planul nu prea merge, urcă şi ea prinn şuvoiul de apă, asigurată în coardă de un piton ce se afla fix deasupra săritorii.

Următoarele săritori devin parcă mai uşoare, ca acum, uzi fiind (leoarcă :D) nu mai avem niciun stres în a ne băga în apă. Noroc că e foarte cald afară şi nu îngheţăm din cauza apei destul de reci.

Un alt duş urmează la prima săritoare cu fereastră, pe-aici nu aveam nicio şansă pentru că evident că toată apa venea prin fereastra prin care trebuia să ieşim noi deasupra:

Prima săritoare cu fereastră

Săritoarea imediat următoare, care era tot cu fereastră şi se ieşea foarte uşor pe sub blocul încastrat (pe care se află şi o săgeată albastră indicând spre stânga, direcţia de abordare a săritorii) este colmatată de mai bine de un metru de aluviuni iar fereastra blocată complet, aşa că suntem forţaţi să o abordăm prin dreapta, printr-o zonă destul de lipsită de prize, dar pe care o trecem până la urmă.

După asta, aparatul de făcut poze rămâne la adăpost în rucsac, căci mai vin două săritori cu duş obligatoriu din cap până-n picioare, apoi valea se domoleşte în săritori iar după încă vreo 50 de metri diferenţă de nivel devine înierbată semn că ne apropiem de Şaua dintre Clăi.

Muchia Clăii Mici (stânga) şi Claia Mare (dreapta)

Buşteniul văzut din şa 

Aproape când să ieşim în şa o capră neagră traversează în viteză brâul lui Răducu. În spate pe vale, auzim ceva vorbe şi ne dăm seama că mai urcă unii. Stăm ce stăm în şa şi ne uscăm aşteptând să vină cei pe care îi auzisem mai jos, în speranţa că or cunoaşte ei brâul lui Răducu spre valea Jepilor, pentru că deşi am urcat de atâtea ori valea, mereu am mers spre stânga pe brâul lui Răducu către drumul Schiel.

Asta am zis că trebuie să fie tura în care ies pe brâul lui Răducu şi în valea Jepilor, cât de greu să fie, dacă nu nimerim ne întoarcem şi ieşim tot în Schiel, timp e destul (era ora 14:00). Aşa că fără să mai aşteptăm pe cei de pe vale, pornim spre dreapta, pe o potecă destul de bine conturată chiar pe sub peretele cu Florile.

Brâul lui Răducu

Floare de colţ în brâul lui Răducu

Şi imediat ce trecem de Creasta cu Zâmbri vedem că valea Jepilor e destul de aproape. Poteca este foarte bine conturată şi este mai scurt decât spre Schiel. Depăşim şi Hornul cu Florile care teoretic ar trebui să ajungă în platou (o posibilă destinaţie de viitor, dar pentru un viitor considerabil mai uscat), vâlcelul Clăiţei şi Vâlcelul Lupului (cred, nu le ştiu foarte bine).

la baza peretelui, poteca bine conturată a Brâului lui Răducu

Destul de repede vedem şi crucea de pe Caraiman şi Portiţa Caraimanului, moment în care ne ajung şi cei doi din urmă de pe vale. Aici urmează o porţiune în care căutăm un pic traseul, dar prima încercare este cea bună aşa că nu avem probleme.

Monumentul Eroilor de pe Caraiman

Brâul Portiţei şi Portiţa Caraimanului

Dăm de o poiană blândă şi foarte frumos luminată de soare în momentul vizitei noastre, mai trecem o vale (valea Urzicii??) apoi în mai puţin de-un sfert de oră ieşim în poteca marcată a văii Jepilor.

De aici coborârea este o formalitate şi e o chestiune doar de timp. Depăşim câteva grupuri iar la ora 18:00 suntem la maşină.

În concluzie pentru mine a fost o reeditare foarte interesantă a traseului şi un botez cu multă apă în lumea văilor alpine pentru Claudia. Lacustra Vale Seacă dintre Clăi se dovedeşte că încă mai are surprize ascunse, dar rămâne în continuare un traseu foarte frumos şi relativ uşor. Este necesar să ştii ceva din topologia zonei şi să nu te rătăceşti mai ales în zona brâului lui Răducu, care mi s-a părut mai plăcut de abordat acum, spre valea Jepilor.