Acele Morarului

21 august 2010,

Urcăreţi: Vio, Octavian, Gabi, Ovidiu, Ciri, Andrei Done, Claudia şi eu.

Nu îmi mai aduc aminte când am văzut Acele Morarului pentru prima dată, dar poza de mai jos e făcută în primăvara lui 2006, de pe Valea Morarului. Cam atunci s-a născut şi dorinţa de a le urca. După ce mi-am făcut curaj în privinţa dificultăţii traseului, am mai avut o primă tentativă în 2008, dar atunci nişte fulgere ne-au întors de la intrarea pe Creasta Ascuţită. Acum, două săptămâni la rând am urmărit prognoza, dar mereu s-au anunţat şi ceva ploaie şi ceva t-stormuri. Sâmbătă, în sfârşit, prognoza anunţa o vreme ideală.

Acele Morarului, văzute din Valea Morarului (apr. 2006)

Documentaţia cea mai "oficială" vine din cartea lui Kargel, "Bucegi - Drumeţie, schi, alpinism", unde există schiţa zonei şi se poate urmări foarte bine traseul (şi la fel de bine se pot identifica formele în teren):

W.Kargel - Schema versantului sudic.

W. Kargel - Schema versantului nordic

Traseul a fost Valea Cerbului (până în dreptul Bordeiului Berbecilor, unde traseul marcat traversează linia văii de pe stânga pe dreapta), apoi Brâul Mare al Morarului, Creasta Ascuţită, Acul Mare, strunga Acului Mare, Degetul Roşu, Strunga Degetelor, Degetul Prelungit, Acul Crucii, Strunga Acului de Sus, Acul de Sus şi coborâre pe o văiugă, probabil un fir secundar din Şiştoaca Dracilor, apoi un brâneag ce ne scoate iar în Valea Cerbului, cam 50 de metri diferenţă de nivel, faţă de locul unde intrasem in Brâul Mare al Morarului.

Eh şi iată-ne sâmbătă dimineaţa, pe la 7 şi ceva, cu Kargel în minte şi cu Octavian şi Vio (care mai făcuseră traseul) pe post de ghizi, pornim pe plaiul Fânului către Valea Cerbului. Noroc cu Ovidiu şi cu Ciri care au pasul mare şi pornesc înainte cu un ritm foarte vioi, nelăsându-ne să ne bucurăm prea mult de "bucuriile" pe care ţi le oferă, la urcare, pantele Plaiului Foii.

pe Valea Cerbului

Intrăm pe Valea Cerbului, Viorica explică, ca de obicei când ajungem în zonă, care sunt poienile, care sunt văile din Coştila, şi încet încet, dar destul de repede (!) ajungem la intrarea pe Brâul Mare al Morarului.

pe Brâul Mare al Morarului

BMM urcă când mai lin, când mai susţinut pe la marginea stâncăriilor, marcat cu câteva cruci roşii discrete. Trecem pe sub câteva capre negre ieşite la mic dejun pe un picior înierbat deasupra noastră şi ne gândim dacă nu ar trebui să ne punem căştile pe căpăţâni, vorb-aia să nu dea vreuna din ele să coboare şi să n-aibe frâne.

Traversăm toate şiştoacele pe care Kargel susţinea că trebuie să le traversăm, găsim şi izvorul sugestiv numit Fântâniţa dar mult spus izvor că este mai mult o prelingere de apă pe piatră, dar având totuşi ceva apă şi ajungem în zona extrem estică a brâului, unde practic intrăm pe faţa nordică a Morarului, pentru a urca spre Creasta Ascuţită, după ce în prealabil traversăm 2-3 insule de jnepeni printr-o graţioasă tehnică de "jnepening".

unde Brâul Mare al Morarului intersectează linia crestei

proba de jnepening sub soare

Ajunşi la intrarea pe Creasta Ascuţită (C.A.), ne echipăm cu hamuri şi căşti şi ceva expresuri (capii) şi începem să urcăm pe pantele de iarbă. Acu e-acu, asta am visat şi pentru asta am venit. Şi începem să urcăm pe C.A.

pe Creasta Ascuţită, cu Acul Mare în faţă

eu şi Andrei Done pe Creasta Ascuţită

Creasta Ascuţită după cum îi zice şi numele este o creastă destul de îngustă, cu versanţi abrupţi, dar totuşi destul de largă cât să poţi merge copăcel, nu se compară la ascuţenie cu Arpăşelul, ca să fac o comparaţie.

Însă suntem prea fermecaţi de priveliştile care tocmai se deschiseseră în jurul nostru, râpele adânci şi pietroase către Valea Morarului sau pantele înierbate dar abrupte către Valea Cerbului... sau chiar şi întreaga vale a Prahovei în spatele nostru şi, în depărtare, un Postăvar, o Piatra Mare, un Baiului, Neamţului şi chiar Ciucaşul.

Abruptul spre Valea Morarului

Tot spre Valea Morarului

Creasta Ascuţită

Creasta Ascuţită

de pe Creasta Ascuţită spre Acul Mare

Cu Acul Mare în faţă

Creasta Ascuţită văzută de pe Acul Mare

Cam când reuşim să nu mai mergem cu gurile căscate, se termină şi cei 50 de metri ai Crestei Ascuţite şi ne trezim în faţă cu Acul Mare, care de la bază chiar pare MARE. De jos din Valea Cerbului pare destul de abrupt şi te gândeşti că trebuie să te chinui un pic să te cocoţi pe dânsul, dar de-aici de la bază se vede clar o urcare pe smocuri de iarbă, care ne scoate chiar sus pe ac.

Urcând pe Acul Mare

Privelişte de pe Acul Mare

Privelişte de pe Acul Mare către celelate ace

Coştila, spectator al turei noastre

Urcuş pe Acul Mare

Şi dacă Creasta Ascuţită nu era chiar Ascuţită, Acul Mare pe lângă că e Mare e şi Ascuţit de puteau foarte bine să-i zică şi Acul Ascuţit (dar probabil când l-au denumit se uitau la el de jos, nu de unde îl priveam noi acum).

Aici, la începutul crestei Acului Mare, ca să-i zic aşa, pentru că are o creastă cam de 80 de metri lungime, Octavian asigură nu atât pentru că ar fi dificil, pentru că nu era deloc dificil, dar fiind foarte îngust, un picior greşit îţi asigura o trăire "Aurel Vlaicu" drept în Valea Morarului sau a Cerbului, după cum piciorul care-a greşit era dreptul sau stângul.

Pe creasta Acului Mare

La un moment dat, pe creasta asta, fiind foarte îngustă, când mergi, în vederea periferică prinzi cu colţul ochiului fundurile văilor din stânga şi din dreapta, care fiind foarte departe, par să se deruleze foarte repede pe lângă lama de cuţit pe care calci, dându-ţi o uşoară senzaţie de viteză ameţitoare, chiar dacă de mers mergeam cu paşi de furnică (pentru a savura cât mai mult peisajul, nu că am fi făcut echilibristică :D).

Pe Acul Mare

Celelalte ace, văzute de pe Acul Mare

Eu pe Acul Mare

bis

Acul Mare

După Acul Mare, rapelăm până în Strunga Acului Mare, o mică şa înierbată, de unde pornim, pe un brâneag pe faţa sudică, să urcăm pe Degetul Roşu.

Strunga Acului Mare

bis

La un moment dat, găsesc şi un piton, deşi stânga nu e foarte abruptă, dar de moral, face bine. Urcuşul se face în două trepte, întâi până la un brâneag, unde aveam să revenim în rapel de pe Degetul Roşu aşa că îmi las rucsacul aici, apoi pe un horn, depăşind un bolovan, în 5-6 metri se ajunge pe ac.

pe Degetul Roşu

Pe ac iniţiem un jurnal nou, în care trecem câteva gânduri, pe care îl plantăm într-o cutie ermetică sub un bolovan pentru a primi mărturiile şi impresiile celor care vor urma să urce acele.

lăsând câteva rânduri în jurnalul de pe D.R.

me & Coştila

Apoi, ora fiind destul de înaintată, rapelăm în strunga degetelor, pentru a continua traseul cu Acul de Sus.

rapelând de pe D.R.

Acul Crucii pare un pic mai înspăimântător, afişând un traverseu destul de expus, apoi băgându-ne printr-un horn uşor lăsat pe spate pentru ca să culmineze cu o faţă de vreo 10 metri care de jos părea destul de verticală.

Acul Crucii (se observă şi crucea în vârf)

O creastă secundară către Valea Cerbului

Octavian, Vio şi Gabi pe Acul Crucii

Octavian, în porţiunea mediană a Acului Crucii

Lungimea o asigurăm integral, însă o data intrat în traverseu dificultăţile nu par nici pe departe aşa mari cum le vedeam de jos, şi toţi urcăm acul fără să transpirăm prea mult.

Şiştoacă spre Valea Cerbului

După Acul Crucii rapelăm o lungime destul de lungă, care spre disperarea unora, nu dăm nume :D, mai trebuia rapelată şi uşor spre dreapta, pentru a nu ajunge direct în firul Râpei Crucii care se căsca impasibil dedesubtul rapelatorului.

Urmează Acul de Sus, pe care urcuşul este doar o formalitate, dar tot de moral, se poate pune coarda, existând vreo 2 pitoane intermediare. Urcuşul este pe partea sudică, pe o scară naturală de trepte înierbate. De pe Acul de Sus, putem vedea, de sus, celelate ace.

pe Acul de Sus

Privelişte de pe Acul de Sus către celelalte Ace (care de-aici nu prea par ace)

După Acul de Sus, coborâm spre stânga pe o văiugă înierbată, care nu ne scoate chiar unde voiam noi să ieşim, dar ajungem până la urmă în poteca Văii Cerbului.

Coborârea de pe ace, pe o pantă înierbată

O ultimă privire către Acele Morarului

Ajunşi în Valea Cerbului, băgăm viteză şi într-o oră şi jumătate suntem jos la maşini, după ce apucăm să ne bucurăm, şi la coborâre, de minunatele pante ale Plaiului Fânului.

Concluzii:
- Acele Morarului este unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le-am parcurs.
- Traseul nu este deloc dificil, tehnic mi se pare chiar mai uşor decât Valea Seacă dintre Clăi, atât că trebuie să stai foarte bine cu răul de înălţime şi să ştii cam pe unde sunt pitoanele de rapel, să nu stai prea mult să le cauţi.
- Ca echipament, trebuie cască (pentru protecţia inteligenţei), ham, coardă de 50 de metri (neapărat pentru rapeluri), dispozitiv de rapel, câteva bucle echipate (mai lungi), anouri lungi pentru a putea asigura după ţancuri şi bolovani (asta pentru parcuregere vara, pe vreme frumoasă)
- Bineînţeles, un traseu frumos nu este gustat la adevărata lui valoare decât alături de o gaşcă de oameni veseli şi cu poftă de munte, aşa cum am avut eu plăcerea de a avea alături în tura asta :).