Duatlon Cetatea Braşovului

Deşi cu o întârziere considerabilă, apuc acum să zic că a fost Duatlonul "Cetatea Braşovului" unde, împotriva multor principii personale, a participat şi subsemnatul. Nu prea îmi place să merg la munte pentru competiţie, să mă grăbesc, să alerg, dar cum toate au un început în viaţă (şi un sfârşit!) am zis hai s-o încerc şi p-asta, sa nu mor prost.

Ce voiau ei de la noi era să alergăm 5 km, apoi o tură de bicicleta din Braşov pân' pe Tâmpa şi înapoi după care încă 5 km de alergat pentru cine mai are plămâni. Din fericire, exista şi categoria Ştafetă, aşa ca să pot participa şi eu, adică echipă formată din 2 oameni, unul aleargă (şi coechipiera mea alergătoare a fost Claudia) şi unul care dă proba cu bicla (şi ăsta am fost eu).

Ete şi ce ne găseşte o frumoasă dimineaţă de 18 septembrie în zona parcului de sub Tâmpa, unde ne strânsesem mai mulţi pinguini (noroc că mai făceam haz de necaz unii de alţii şi toţi de Radu care rămăsese fără cablu la schimbător la biclă, de prea tare ce l-a strâns să poată schimba vitezele din scurt :D).

Experienţa este interesantă, nu pot să zic că nu, sunt mulţi care arată foarte profi, se antrenează, fac mişcări de încălzire; eu aveam şi eu scopurile mele, obiective foarte clare stabilite înaintea cursei: să termin, să termin întreg, să termine şi bicla întreagă şi sa nu termin chiar ultimul (că noi fi nici chiar cel mai prost din câteva sute de oameni).

Se face ora startului, toată gloata merge în jurul punctului de start, alergătorii pleacă la alergat, după care eu mă retrag în zona de predare a ştafetei unde o aştept pe Claudia să-mi preadea chip-ul de cronometrare şi să dau tot ce-i mai bun din mine. :))

În fine, trece ceva timp, vin primii concurenţi, vin şi primii pinguini, ajunge şi Claudia uşor supărată pe nişte trepte, iau chipul, iau bicla, dau să ies din zona standurilor, îi înjur p-ăia de-au pus zona standurilor atât de jos şi treptele de tre sa le urc cu bicla în spate până la punctul de unde pot să urc pe biclă

şi şi când intru pe traseul propriu zis, prima pantă este criminală... mai toată lumea împinge bicicletele, aşa că mă trezesc deja gâfâind (ce caut eu aici!!!). Spre norocul şi surprinderea mea, după ce urcăm 20-30 m dif de nivel pe o potecă în zig-zag, vine o curbă de nivel lungă unde mă urc pe biclă şi totul devine plăcut... atât de plăcut că uitasem de concurs, până mă depăşeşte unu' (care sigur nu uitase de concurs)... Mă dezmeticesc, Baaa, treci napoi! îl depăşesc pe cel care mă depăşise şi de-aici mai departe am dat cât am putut de tare (dar n-am putut prea tare).

Undeva după ce se termină urcuşul, în şaua Tâmpei, exista un punct de alimentare, venit la fix, unde le beau la oameni tot ceaiu şi ce mai aveau ei p-acolo şi las şaua mai sport, să mă pregătesc de coborâre.

Dar şi ce coborâre a fost, că a fost mai rea ca urcuşu, cu câteva zone unde puteai destul de uşor s-o sfecleşti (unii chiar au păţit-o).

Da las că-i dau eu încetişor, să mai apuc să mai merg cu bicla şi altă dată, ca pe podium oricum nu mai ies :D.

Cred că am zâmbit la toţi fotogrfii de pe traseu, mai aveam puţin şi mă dădeam şi jos la ei să dau mâna cu ei :D.

Până la urmă am terminat cu bine şi cu toate obiectivele atinse. La fel şi restul pinguinilor.

Şi poza regulamentară de la sfârşit cu toţi pinguinii:

Concluzionând, a fost o experienţă interesantă, dar care nu a aprins în mine nicio scânteie de dragoste pentru genul ăsta de concursuri. Morala e că, tot mai bine de plăcere :D.