Cu bicla în Munţii Tataru

Cum de-abia prinsesem gustul biclei în Cozia săptămâna trecută, cu o adâncă părere de rău îl deturnez pe Em' (care îşi tot doreşte trekking - dorinţă pe care nu o înţeleg... de ce să mergi pe jos când poţi merge pe biclă? :D) şi după calcule diferite şi opţiuni variate de traseu, alegem să mergem în zona Cheia, pe ceea ce urma sa aflăm că se numesc Munţii Tătaru.

Sîmbătă, 17 iulie 2010

Echipa: Kya, Alois, Cerasela, Gabi, Muha, Vali, Em, Emil şi Andrei

Traseu: creasta munţilor Tătaru

53,8 km, 1380 m diferenţă de nivel, 11 ore

Bike route 598037 - powered by Bikemap 

Câteva date şi informaţii foarte interesante despre drumul pe care aveam să-l parcurgem le-am aflat dintr-o descriere a lui Gigi Cepoiu.

Ne întâlnim bucureşteni cu brăileni în faţa hotelului Cheia pe la orele 9 şi ceva, căutăm cazare, găsim o pensiune, mergem în piaţă să cumpărăm produse tradiţionale pentru seara, pregătim caii, umflem roţile, potcovim copitele, şi târziu, aproape de 12 plecăm.

Trei kilometri în coborâre uşoară pe DN1A spre Măneciu - o plăcere:

apoi facem stânga pe un drum forestier unde ne aşteptau primele noroaie. Evident, curăţei cum eram fiecare ca o floricică ne dăm silinţa să nu cumva să sară vreun pic de noroi pe noi şi trecem porţiunea "în vârfurile picioarelor".

Drumul continuă în urcare uşoară, printre noroaie şi buşteni tăiaţi, pe la umbră. Din păcate Alois păţeşte o păţanie cu bicicleta şi trebuie să se întoarcă, cu Kya, săracii neştiind nici acum ce au pierdut :D.

După o urcare relativ scurtă ajungem în vârful dealului, loc dotat cu o băncuţă, de unde urmează o coborâre până la câteva case.

Aici continuăm pe (ceea ce cred că este) valea Telejănelului, pe un drum destul de plat, vreo câţiva kilometri.

Facem popas în locul unde părăsim valea Telejenelului (el la stânga, noi la dreapta) şi mă pun să-mi testez şosetele de bececlist de la SealSkinz care cică nu se udă deloc şi sunt şi respirabile. Evident că nu prea îmi venea să cred aşa grozăvie, dar am început să cred partea cu respirabilitatea în Cozia, săptămâna trecută când s-au comportat admirabil. Acum era timpul să văd partea cu udatul, şi cum puteam testa mai bine decât:

şi contrar aşteptărilor mele, piciorul chiar a rămas uscat. Geniale şosetele!

Continuăm drumul mai departe şi după un kilometru ajungem în Pasul Boncuţa (1078 m). De aici avea să înceapă primul urcuş susţinut aşa că nu ne trebuie mai mult de 100 de metri pentru a apuca taurul de coarne şi a-l împinge la deal, căci călare nu voia de nicio culoare.

Câteva tunete şi un mare nor negru ne ameninţă dinspre Ciucaş, însă noi ne vedem de treaba noastră şi ploaia de treaba ei, că aşa-i frumos fiecare cu ale lui.

Urmează o scurtă porţiune mai plată, unde ne mai urcăm puţin pe bicle

dar avântul muncitoresc îmi este oprit de o băltoacă de noroi care, vazându-mă venind vijelios să trec printrânsa, se agaţă cu putere de roţile mele bicla se opreşte, echilibru se duce pe apa Teleajenului, iar călăreţul (adicătelea io) este adus instantaneu la orizontală în groapa cu nămol.

Vali în schimb reuşeşte să mă răzbune pe respectiva baltă, fiind destul de la limită şi el, dar mai dârz decât mine reuşeşte să treacă răul ce stătea în drum.

Bun, după asta mai împingem un pic la bicle şi ieşim în Tabla Buţii, după care urmează porţiunea de creastă (aka zona alpină) a munţilor Tătaru. Cam aici ni se termină şi rezervele de apă, iar căldura era cam aşa, ca de-o zi de iulie, la ora 15:00...

Din fericire drumul mai alternează aici coborâri şi urcări şi ne facem că nu simţim setea şi căldura.

Ajungem la zidul unei vechi cetăţi, trecem şi de cimitirul Eroilor, ne întâlnim cu prima (dintr-un luuuung şir) stână, Vali socializează cu badigardul şef de la oi:

 Apoi mai pe drum,

 mai pe iarbă

 mai în coborâre,

 mai în urcare

şi depăşind câteva turme de oi cu câinii aferenţi, ajungem în punctul de maximă altitudine, de unde teoretic trebuia să înceapă coborârea, să fie mai simplu, să nu ne ia prea mult timp adică tot ce nu s-a întâmplat.

Coborârea nu zic, de început a început, că mai sus chiar nu avea unde să ne ducă aşa că nu putea scăpa de noi, dar o coborâre pe un drum pietros... nevoie mare, vorbeam bâlbâiţi dacă încercam să zicem ceva în mers.

Ce să prinzi viteză că te aruncau bolovanii dintr-o parte în alta de parcă eram pe gheaţă. Şi unde nu te aruncau lateral, blocau bicicleta invitându-te la un salt acrobatic peste ghidon. Aici am căzut de vreo 5-6 ori lejer.

Ajungând mai jos, drumul se mai îmblânzeşte dându-ne şi ceva pământ în loc de bolovani,

dar şi noroaie, să se bucure şi Emil :D

Mai jos drumul devine de-a dreptul de tractor trebuind de câteva ori să săltăm biclele peste şanţurile formate.

Din fericire, prindem şi o coborâre de 1-2 km pe un teren foarte bun, până ieşim în forestierul de pe valea Telejenelului, unde aflăm două veşti una proastă şi alta proastă: de aici trebuie să urcăm şi de aici drumul e plin de nămol, aşa că renunţăm la orice gând de a ajunge curaţi acasă şi îi dăm vitejeşte prin noroi.

Partea şi mai rea e că, conform GPS-ului, mai aveam kilometri buni pe valea asta, aşa că trecem pe pilot automat şi băgăm viteză până ajungem iar în drumul pe care venisem dimineaţă, loc unde ne prinde şi noaptea.

Urcarea spre băncuţă o facem pe întuneric, la fel şi coborârea spre valea Teleajenului, unde din cauza noroaielor mai experimentăm câteva căzături, ajungem şi la sfârşitul forestierului, locul unde dimineaţă ocolisem graţios noroaiele, acum în ciudă trecem fix prin mijlocul lor, le călcăm sub roţi şi ieşim în DN1A.

Aici ne echipăm cu toate luminiţele disponibile, ca un pom de Crăciun, ne înşirăm în şir indian şi dăm încă 3 km, la deal, pe asfalt către Cheia, către pensiune, către duş, către mâncare şi către tot ce nu am avut toata ziua.

Pe aici practic nici nu am mai simţit ca e urcare...

Concluzionând, a fost o tură foarte frumoasă, muţumiri lui Em pentru alegere şi celorlaţi pentru companie :). Evident că în mijlocul turei, mi-am dorit la un moment dat să nu fi ales un traseu aşa tare (pentru nivelul meu) ş-am zis că nu mai fac, da' parcă aş mai face :D