Vârtopel - Arpăşel

Sâmbătă, 26 septembrie 2009

Echipa: Mike, Irina şi Laviniu; Eu şi Muha.

Am plecat pe la 8 dimineaţa de la Bâlea (Lac) iar puţin înainte 10 eram deja in Fereastra Zmeilor. O ceaţă deasă ne-a întâmpinat de îndată ce am ajuns în Şaua Caprei. În Fereastră, ne punem hamurile pe noi. Pentru un moment ceaţa se ridică şi apuc să fac o poză cu creasta...

De aici începem să urcăm spre nord, pieptiş pe pantele abrupte şi inierbate... urcăm spre creata Vârtopelului. Pentru asta am venit, la asta am visat ultimii doi ani...

Şi când se termină pantele înierbate şi ajungem pe creastă, ni se arată pentru prima oară creasta...

Pentru început, nu este dificil şi nici îngust, seamănă mai mult cu poteca de creastă a Pietrei Craiului (în porţiunile ei cele mai înguste, ce-i drept :D). După vreo 20 de minute, însă, treaba devine ceva mai îngustă şi creasta mai ascuţită:

dar încă putem merge fără a fi nevoiţi să ne legăm în coardă. De fapt, mă simt atât de în siguranţă, încât Mike îmi face un mic pictorial: eu şi Vârtopelul :D

şi echipa noastră colorată, parc-ar fi o ceată de pitici:

Ceaţa persistă, nu vedem mare lucru, dar din când în când, pentru câteva secunde, vântul o îndepărtează şi putem să vedem fie spre căldarea nordică a văii Arpaşului, sau spre căldarea sudică, Fundul Caprei.

Înaintăm destul de repede, un urcuş mai susţinut şi ajungem pe vf. Vârtopel. Coborâm de pe vârf, pe linia aproape matematică a crestei. Ceaţa începe să fie din ce în ce mai deasă. Un alt urcuş susţinut anunţă vârful Fântânii. De aici se desprinde spre nord sălbatica muchie a Albotei şi tot aici, practic, se termina creasta Vârtopelului şi începe creasta Arpăşelului. Despre asta ştiam că trebuie să fie mai "periculoasă". Şi începe tare, că pe primul vârf - vf. lui Adam (pe care se afla un fel de trepied...), reuşesc să rătăcesc poteca, din cauza ceţii extrem de dese. Noroc cu staţiile radio, că vorbesc uşor cu Mike, şi nu pierdem mai mult de 5 minute.

Urmează un prim scurt rapel...

...şi ajungem la urechile de iepure despre care citisem prin descrieri că sunt partea mai tehnică, "de căţărat". Din nefericire pentru noi, ceaţa persistă, aşa ca mare lucru tot n-am văzut şi nici prea multe poze nu ne-au reuşit pe sectorul ăsta.

În fine, Mike urcă pe prima ureche cu Laviniu şi Irina secunzi şi regrupează undeva în vârful urechii. E rândul meu să mă duc, cu Muha secund, dar deja văzusem la Mike cam despre ce e vorba aşa că urc fără emoţii şi regrupez şi eu în vârf.

Pe această primă ureche, în urcare de la est la vest, sunt 3 pitoane: primul se ajunge cu mâna chiar din şa, al doilea e 1,5 m mai sus, iar al treilea cam 1,5 m spre dreapta, intr-un diedru. Pitoanele sunt sănătoase, şi în condiţii uscate sunt mai mult decât suficiente. Urcuşul mi s-a părut simplu, cam de gradul 3- dacă ar fi să îmi dau cu părerea.

Din vârful urechii estice rapelăm în şaua dintre urechi...

(Irina rapelând, Mike jos, în şa)

...de unde urcarea pe urechea vestică este o simplă formalitate, ne mai simţind nevoia asigurării în coardă.

Din vârful urechii vestice, rapelez primul pe întreaga lungime a corzii puse în două şi mă opresc unde se termină coarda. Ar mai fi mers rapelat, dar era un bun punct de oprire, în preajmă fiind şi un piton de rapel.

Coboară şi Muha, şi cum stam noi aşa zgribuliţi de frig ca fantomele în ceaţă aşteptând să coboare şi Mike cu Laviniu şi Irina, aud un sunet metalic, lovit de stâncă, şi din ceaţa de sus apare reverso-ul lui Laviniu trece în viteză pe lângă mine şi apucă un vâlcel abrupt ce se pierdea repede în ceaţă, sunetul persistând suficient de mult încât să-l bănuim că a trecut şi de poteca turistică de jos din Fundul Caprei.

Şi aventura nu se termină aici, căci în încercarea mea (eu fiind jos, cu Muha) de a-i trimite lui Mike (care era sus cu Laviniu şi Irina) reversoul meu folosind "mesageria pe coardă", reversou' nu îmi înşală aşteptările şi se înţepeneşte în prima fisură pe care o găseşte, la vreo 3-4 metri, obligându-mă să mă cocoţ după el să-l deblochez şi apoi să o aştept pe Mike să coboare, pentru a putea rapela încă o dată cei 3-4 metri, ca de descăţărat la liber, parca nu îmi venea :D

Facem puţin haz de necaz, moment în care din sens opus de pe creastă, din ceaţă, apar şi Vio cu Octavian care parcurgeau creasta în sens invers, de la vest la est (traseu considerabil mai greu), şi pe care Vio o aşteptăm cu RT-ul detaliat al traseului :D

Facem şi o poză de grup, mai puţin fotograful de serviciu, şi plecăm mai departe, noi spre vest, ei spre est, urmând a ne reîntâlni seara în parcare la Bâlea. Lac.

Ceaţă, vânt, în continuare...

Mai urmează un rapel - mai mult descăţărare pe o pantă foarte foarte abruptă, la care Laviniu ia reversoul Irinei iar Irina este coborâtă de Mike. În momentele în care ceaţa se mai îndură de noi, vedem creasta mai spectaculoasă ca niciodată până aici: abruptă, ascuţită, cu multe urcuşuri şi coborâşuri şi câte un ditamai hăul atât in stânga, spre sud, cât mai ales în dreapta spre valea Arpăselului.

Urmează porţiunea cu "gardul", în care mergi cu picioarele pe o parte a crestei şi cu mâinile ţinându-te de cealaltă parte :D

Ajungem într-un sfârşit şi pe vârful Portiţei unde se termină, teoretic, creasta Arpăşelului. Teoretic, că, după cum arată hăul, practic creasta Arpăşelului se termină când ajungi jos în poteca turistică :D. Aici ar trebui să urmeze un rapel lung de 50 de metri, pe cele 2 semicorzi, sau 2 de aproximativ 25 de metri, regrupând intermediar pe o platformă, la care se coboară printr-o zonă uşor surplombată, apoi se balansează pe perete vreo 3-4 metri spre stânga, de la linia normală a rapelului. Suntem mai mult preocupaţi de cum vom coborî 5 oameni cu 4 reversouri fără să ne complicăm prea tare decât să mai facem poze, şi alegem să facem 2 rapeluri, pentru a nu avea probleme la recuperatul corzii, existând şansa ca nodul să se înţepenească prin nu-ştiu-ce fisură obscură, cum făcu reversoul meu mai devreme în urcare spre Mike.

Rapelăm (întrebându-ne pe unde oare urcaseră Vio şi Ottavian, căci în sensul de la vest la est, lucrurile nu era tocmai roz) în sfîrşit toţi în Portiţa Arpăşelului, de unde coborâm pe un vâlcel abrupt rău şi plin de grohotiş instabil din care am trimis o mulţime de pietre jos în potecă, noroc că nu a trecut nimeni cât am coborât...

(Vâlcelul pe care am coborât)

Pe vâlcel există şi două pitoane folositoare la rapel, unul chiar in portiţă, şi unul (fără inel) cam 40 de metri mai jos pe partea stângă în direcţia de coborâre. Ca stare generală, traseul, de la est la vest, este foarte bine asigurat (dar, evident doar în punctele cheie), existând chiar si spituri, punctele de rapel de cele mai multe ori au mai multe pitoane solidarizate între ele şi înfipte destul de ţeapăn.

Ca dificultate şi ca impresie lasată, aş da gradul 1A crestei Vârtopelului, 2A crestei Arpăşelului (cu paşi de 3-).

Echipament absolut necesar: coardă (mai ales pentru rapeluri), ham, cască (marea majoritate a pietrelor se mişcă şi dau senzaţia că stau să cadă), dispozitiv de filare, câteva bucle de cordelină de diferite dimensiuni.

Echipament recomandat în plus: 4 bucle expres, 2-3 anouri.

Ajungem pe la 17:00 în poteca turistică. Am făcut cam 7 ore, ceea ce nu e rău, nici nu ne-am grăbit vreun pic în vreun moment. Facem o mică pauză pentru a mânca ceva. Nu mai e nevoie să spun că pe măsură ce coboram pe vâlcelul grohotişului instabil, ceaţa s-a ridicat, lasându-ne acum să vedem traseul parcurs:

În drum spre Bâlea, câteva poze cu lacul Capra:

Ajungem la Bâlea unde îi pasăm lui Mike mare parte din echipament, inclusiv corturile şi izoprenele, pentru ca a doua zi să avem cât mai mult loc pentru 4 persoane în Jimny. Şi am avut, cât de cât...

Concluzia e că a fost o tură excepţională pe care aş repeta-o oricând (pe o vreme mai bună :D).

Mulţumirile pentru reuşită merg la Mike, pentru că ne-a arătat pe unde e traseul, fiind practic omul care "ne-a dus".

Duminică am fost pe Valea lui Stan, o altă tură foarte frumoasă, dar care va fi subiectul unei postări ulterioare :)