Mânaţi oarecum de vremea mohorâtă care se anunţa în centrul ţării (Bucegi, Crai), găsim iar prilej să urcăm în Cozia şi cum am fi vrut să facem un traseu nou, pe care să nu mai fi fost, alegem muchia Scorţarului.
Chiar dacă nu e oficial traseu turistic, deci nemarcat, există un marcaj cu două linii verticale, despre care ştiam de la Dinu Boghez. Tot de la dânsul şi intrarea în traseu, aşa că nu am avut foarte mult de căutat detalii despre traseu, oricum pe net nu am găsit nicio descriere a cuiva care să fi parcurs muchia, toate căutările după "scorţaru" ducând la traseul marcat cu BR care doar traversează muchia în punctul La Meliţă, pentru a intra apoi pe valea Turneanu.
Sâmbătă, plec împreună cu Vali, Muha şi Claudia, cu noaptea-n cap ca să avem timp să bălăurim. Ajungem pe la 9 la Turnu, unde lăsăm maşina, ne echipăm şi pornim pe la 9:30 pe traseul BR. Vremea se anunţă absolut superbă si destul de caldă pentru o zi de ianuarie. Bineînţeles, zăpada lipseşte cu desăvârşire, un peisaj tomnatec înconjurându-ne până La Troiţă.
Mai continuăm puţin pe poteca pavată cu un covor de frunze ruginii până cînd BR se desparte de BA si BG. Aici apucăm pe o brână şi ajungem în câteva minute la Meliţă.
O scurtă pauză pentru reglat bocancii pe picioare şi pornim în sus, pe muchie, prin lăstărişul des, amestecat pe alocuri cu tufe de spini. Găsim destul de repede marcajul discret cu două benzi albe verticale, şi-l urmăm până la un prim punct de belvedere.
Continuăm fix pe muchie o bucată bună, în urcuş susţinut, apoi când muchia devine stâncoasă, poteca se lasă pe partea stângă a muchiei, mai întâi ascendent, apoi pe curbă de nivel, şi pe urmă în coborâre. Aici am întâlnit nişte marcaje cu acelaşi semn, dar ceva mai mari ca dimensiune si considerabil mai noi, judecând după aspectul vopselei pe scoarţa copacilor.
Presupunem (greşit) că marcajul mic şi vechi ar fi undeva chiar pe linia muchiei, urcăm un vâlcel până în muchie şi parcurgem o mică brână pe sub un moţ stâncos, pentru a ne da seama că p-acolo e urmă doar de urs, nu şi de vreun marcaj, aşa că executăm o coborâre pe un alt vâlcel abrupt şi plin de trunchiuri căzute de copaci şi revenim în marcajul iniţial. Acesta începe să urce şi ne scoate la un alt punct de belvedere, mai înalt, de unde putem admira în depărtare creasta înzăpezită a Builei. Iar noi încă nu întâlnisem zăpada...
De aici, poteca urcă în căţărare 2-3 stânci, de unde ieşim într-o vale unde marcajul se opreşte brusc. Nu ne venea să credem că se termină chiar acolo, aşa, in the middle of nowhere, şi ne apucăm să-l căutăm în toate direcţiile posibile şi imposibile, dar marcajul nu şi nu (aveam să aflăm ulterior de la Dinu Boghez că marcajul chiar se termină acolo).
În fine, trezindu-ne noi acolo aşa fără marcaj, apelăm la singura varianta logică: în sus, şi urcăm voiniceşte piciorul din stânga văiugii în care se afla ultimul marcaj.
Urcând, încep să apară primele petice de zăpadă, ba mai găsim chiar şi 2 copaci marcaţi cu un punct galben, semn ce ne mai întăreşte moralul şi ne dă speranţe că există cale de ieşire în sus. Şi într-adevăr, nu mai mergem mai mult de 10-15 minute şi ieşim, printr-un alt lăstăriş undeva în muchia Turneanu, găsind şi marcajele BR şi TR.
Aici pe muchie, zăpada începe să fie prezentă mai peste tot, nemaifiind loc de ocolire. Copacii, şi ei încărcaţi de zăpadă, contrastează puternic cerul albastru.
Mergem oprindu-ne foarte des (pentru că nu aveam absolut niciun motiv de grabă), şi ajungem pe la 15:30 la cabană, unde aveam să-l întălnim pe Dinu Boghez şi să aflăm misterul marcajului care se termina enigmatic.
Mâncăm o ciorbă şi bem o bere, ne "hodinim" puţin picioarele, cu alte cuvinte, dăm de bine, aşa că nu ne mai arde să mai mergem până pe vârful Bulzu cum aveam iniţial în plan. De fapt, am fost atât de leneşi de-a mai ieşi din cabana, încât Claudia a fost singura care a apucat să pozeze asfinţitul de afară.
Dar se vedea aşa bine şi frumos şi din cabană.... :D
A urmat un somn lung, într-o cameră de cabană caldă şi plăcută. Şi de fapt cuvintele astea caracterizează atât camera, cât şi atmosfera de-acolo, cabana şi nu în ultimul rând pe amabila noastră gazdă, cabanierul.
A doua zi ne trezim tarziu, ne mobilizăm greu spre bucătărie unde mâncăm şi bem un ceai, şi coborâm pe TR, traseu pe care nu mai fusesem de vreo doi ani şi pe care nu îl ştiam atât de sălbatic şi neprimitor ca acum. Ceaţa ne-a însoţit tot drumul, până aproape de ultima belvedere, deci mare lucru nu am văzut.
Data viitoare când mai venim în Cozia trebuie să urcăm pe Colţii Foarfecii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu