Life (or something like it)

Comana - Traseul Bujorilor

2011-08-01T23:47:00.000+03:00

De când am fost în primăvară la Comana Bike Fest (un concurs slab organizat dar cu un traseu foarte frumos), am zis că trebuie să revin să mai fac o dată traseul, fără alergătură şi cu timp de poze pentru că traseul este foarte frumos şi la îndemână, la nici 35 de km de Bucureşti.

Ocazia a fost prilejuită de vremea rea care se anunţa la munte, pentru ziua de sâmbătă, aşa că dimineaţă am plecat împreună cu Claudia, Irina şi Laviniu toţi trei dornici de a-şi dezvolta skillurile de MTB. :D

Traseul a fost cel de mai jos (evident, înregistrat cu noul meu Dakota :D)

Bike route 1154371 - powered by Bikemap

La intrarea în pădure, un nene ne opreşte să ne perceapă taxa de intrare. Ştiam că există, dar până acum nu mai întâlnisem în vizitele anterioare, aşa că ne conformăm şi plătim câte 3 lei de căciulă, pardon, cască.

Claudia se bucură de drumul drept, până la prima urcare, pentru că da, chiar dacă Comana e la câmpie, are şi ceva denivelări:

Traseul începe cu un drum forestier drept, flat as a pancake cum îi zice bikemapu, de vreo 3 km şi apoi coteşte brusc într-o scurtă urcare. Apoi continuă prin pădure, intersectându-se de mai multe ori cu alte forestiere care veneau de cine ştie unde. Noroc că am GPS B-)

Apoi a urmat o altă porţiune de urcare prin pădure, care deşi nu era mai abruptă decât cea de pe forestier, pare să pună mai multe probleme:

Ieşiţi în câmp cu iarbă destul de mare, apar primele probleme de menţinut direcţia...

Claudia este mai îndârjită ca oricând să stea pe bicicletă, expresia i se citeşte foarte bine pe faţă:

Aici Claudiei i s-a prins o floare în furcă... motiv clar de pozat :D

Trackul pe care îl aveam eu pe GPS traversează pădurea până la marginea satului Mihai Bravu, unde nişte copii jucau fotbal dar mai ales unde noi rătăcim un pic traseul pentru că trackul pe care îl aveam eu clar nu fusese făcut la faţa locului.

Din fericire, găsim poteca destul de repede şi reintrăm în pădure.

Ajungem şi la stăvilarul la care se făcuse ceva coadă şi când fusesem la concurs, atunci era plin de noroi, acum se prezenta mult mai bine:

Finalul nu mai este marcat decât de vreo două serpentine pe care le tai de-a dreptul şi unde şi Laviniu prinde un pic gustul vitezei.

Şi poza de final cu această mică minune a tehnologiei moderne, GPS-ul, fără de care acest traseu nu ar fi fost posibil, pentru că încâlcite sunt potecile pădurii Comana.

Cel mai frumos a fost însă că, în ciuda a tot ce-au pătimit pe traseu, toţi trei coechipierii mei au fost foarte încântaţi de el şi de biciclit prin pădure. Eu am reuşit în sfârşit să mă bucur şi eu de frumuseţea pădurii pe care n-am apucat s-o văd în primăvară.

Prima tura cu noul Dakota 20

2011-07-25T00:25:00.002+03:00

sau GPS-ul, ţiganii şi câinii

Mi-am luat GPS. Dakota 20. Chiar e super tare. Vineri a venit. L-am luat de pe amazon.co.uk la aproximativ 1000 de lei, inclusiv transportul. Considerabil mai ieftin decât în România. Şi am zis să-l şi testez.

Ne-am hotărât târziu, pe la 16:30, să plecăm, şi-am zis să ieşim pe lângă Bucureşti. Ăsta de mai jos e traseul luat cu noua minune tehnologică:

Bike route 1136073 - powered by Bikemap

Nu a fost nimic deosebit pe traseu, în afară de porţiunea dintre Sinteşti şi Jilava. Aici e un sat de ţigani, cu case-palat cu turnuleţe şi tot tacâmul şi:

1. Sunt extrem de mulţi câini foarte agresivi, care au atentat din toate părţile la noi.
2. O ţigancă ca la carte tocmai ieşea din curte cu o farfurie cu friptură, la care mie mi-au sticlit ochii cum le sticleau câinilor la noi, aşa că a insistat sa luăm din friptură, ba chiar o bucată măricică. Şi era o friptură a naibii de bună.

Cam tot satul am mers pe lângă biciclete din cauza câinilor care erau şi câte 5-6 din 20 în 20 de metri. Clar porţiunea asta trebuie evitată sub orice formă. Noroc cu ţiganii, care erau toţi ieşiţi pe la porţi şi mai ţineau la câini, mirându-se ce căutăm noi prin satul lor.

Asta a fost. Aaa, GPS-ul este foarte tare, am mai zis?

Bicla: Bucuresti - Nord Vest Sud

2011-07-19T09:28:00.003+03:00

Tură clasică de duminică pe principiu' "de ce să stăm în casă când poate să ne bată soarele în cap". Noroc că totuşi dimineaţă până pe la 12 nu prea a fost soare, ba chiar cât aşteptam pe Cristi şi pe Em la noua staţie de metrou Parc Bazilescu, a şi tunat de câteva ori.

Traseul a fost fix ăsta de mai jos, atât că eu am plecat din Berceni şi-am terminat tura în Berceni, deci cam acelaşi circuit. 90 de km.

Bike route 1119181 - powered by Bikemap

Parc Bazilescu - Mogoşoaia - Chitila - Pădurea Râioasa (unde a găsit Em două geocacheuri) - Săbăreni - Bâcu (ce tari mi se par numele comunelor din jurul Bucureştiului - Bâcu) - pe urmă am traversat autostrada, A1 - Ciorogârla (Nigger-River :D) - Dârvari - Tântava - Cornetu - Mihăileşti - Vâreju - oraşul Măgurele - Alunişu - Jilava - Bucureşti.

Câteva poze:

Prin Palatul Mogoşoaia, în căutarea lui Lenin, care între timp dispăruse

Neşte scări interesante - acu nu ştiu de ce erau

interesante, da aşa mi s-a părut atunci

Les grădinile din spate şi Les vilele de vis-a-vis

Neşte oi pe lângă calea ferată.

La un moment dat am traversat o pădure - pădurea Râioasa, nu ştiam atunci că aşa îi zice, da era plină de ţânţari şi urzici - şi Em s-a dus să caute nu unu, ci două! geocacheuri pe care le-a şi geocacheuit.

Em căutând geocache #1

Em găsind geocache #1

La geocache #2 n-am mai intrat după dânsul să-l pozez pentru că pădurea era şi mai deasă şi urzicile şi mai fiorosase şi s-a mai dus şi adânc în pădure, şi după vreo 5 minute încă se auzea cum defrişa p-acolo. Cred că a creat o mini-poieniţă până la urmă :D.

Aşa apoi a venit momentul traversării Dâmboviţei care era aşa de mică încât nici n-ar fi apărut în poză, drept pt care nici n-am mai făcut nicio poză. Pe urmă am traversat A1 care era mai mare şi se vedea destul de bine.

După care am mers pe un drum dubios care s-a terminat lângă o sondă dubioasă care făcea ciudat. Aici s-a cam terminat drumul. Em s-a dus să caute cam pe unde-ar fi traseul, şi s-a dus p-o parte şi s-a întors pe alta. În timpul ăsta, eu cu Cristi şi cu sonda aşteptam să vină Em (sonda nu aştepta în mod special pe Em, totuşi, iar la un moment dat, când a făcut mai urât deja aveam viziuni cu un jet de petrol care ţâşnea în sus).

Până la urmă, după ceva căutări, i-am dat offroad prin pădure până când am ajuns la coada lacului Mihăileşti, unde se intră timid pe dig, nici nu zici că e dig sau lac acolo.

Pe dig, în partea unde lacul e mai mare.

După ce-am trecut şi de Mihăileşti şi după o hidratare corespunzătoare, m-a lovit o oboseală cruntă, probabil şi din cauza soarelui care ardea cu bucurie acu, aşa că ultimii 20 de km de-abia m-am târât să mai prind 25 la oră, ne mai putând să mai ţin pasul cu Em şi Cristi, aşa că nu mi-a mai ars de poze.

Vf. Omu pe valea Ialomitei

2011-07-19T09:26:00.005+03:00

Sâmbătă, pe 9 iulie, mă întâlnesc dimineaţa devreme cu Em şi Emil pregătiţi să mergem în Bucegi, unde aveam de susţinut vreo 3 echipe de maratonişti şi totodată oportunitatea descoperirii unei zone noi: valea Ialomiţei.

Ajungem destul de repede in Sinaia, apoi pe la Dichiu, pe drumul asfaltat spre Babele, apoi spre Padina unde ajungem pe la ora 10.

Cum ajungem la telecabină, la umbra deasă a unui Matiz, ne întâmpină Radu, care terminase deja proba lui de maraton şi acum era uşor ~~obosit~~ rupt, încât se rezumă doar la a ne face cu mâna de pe confortabilul izopren. Nici măcar nu se lasă convins să mai urce o dată până la Omu cu noi (i-o fi ajuns de 3 ori în ultimele 24 de ore :D).

Aşa, vedem că nu putem convinge Radu şi ne vedem de drum, în ideea să ajungem la Vf. Omu ca să ne întâlnim cu o haltă echipă de maratoniste, Mike şi Claudia.

Imediat ce plecăm din agitaţia de lângă telecabină, depăşim o cireadă de văcuţe cu nişte tauri destul de vioi

şi imediat în faţă ni se desfăşoară frumoasa vale a Ialomiţei:

Urcăm noi aşa sub cerul albastru, meditând la soarta avioanelor de tip supersonic, până ce din faţă pe poteca cobora aşa Muha de la vf. Omu. Sau mai bine zis cobora un rucsac cu Muha sub el :D, căci avea un rucsac cât toate zilele, nu mare dar foarte greu (adica cu densitatea mare! un rucsac foarte dens :D).

Încercăm să corupem Muha să urce înapoi la Omu, dar ea că nu, că rucsacu, că să-l ducă la maşină şi vine pe urmă, reuşim până la urmă s-o convingem să pitească rucsacu în nişte jnepeni care erau îşi duceau şi ei veacu p-acolo

şi plecăm toţi în pas mai vioi spre Omu, pentru că Muha ne anunţase că fetele sunt pe locul I şi deja urcau cam de multişor pe Bucşoiu.

Urcăm în partea superioară a văii Obârşiei acum (unul dintre firele afluente Ialomiţei)

Cascada Obârşiei

Deja la intersecţia drumului ce vine de la Babele, renunţăm la potecă şi urcăm direct la Omu

Şi ajungem fix cât să le facem cu mâna la fete (2:50 de la plecare):

Apoi ne punem pe aşteptat Cristi şi Vali, care urcau şi ei pe Bucşoiu. Între timp, punem burţile la cale cu ceva mezel prăjit cu piure de la Omu pentru 16 lei, ceea ce mi se pare enorm, şi ne mai învârtim un pic p-afară la poze.

Valea Morarului, căldarea superioară

Valea Mălăeşti

Cabana Mălăeşti

În tot acest timp, undeva spre Sud, se tot strâng norii, ba observăm şi câteva hotspoturi de ploaie, Em apucă să doarmă niţel, iar Emil se bucură cam mult de turta mea dulce :D

În final ajung şi băieţii, care nu mai au deloc chef să se odihnească la Omu, aşa că plecăm direct napoi spre Peştera, ca să le prindem pe fete la sosire.

Evident, că nu reuşim să ajungem înaintea fetelor, dar ajungem într-un final. Seara o încheiem cu nişte pepene şi câteva beri la Padina. Duminică, stăm la premierea pinguinilor, apoi plecăm spre căşi, cu o scurtă oprire la cheile Zănoagei.

Una peste alta a fost o ieşire la fix pentru revenit pe munte după o perioadă mai lungă în care am lipsit, vizitând o zonă deosebit şi nesperat de frumoasă. N-a fost o mare realizare, dar a fost cu siguranţă una plăcută :), mai e nevoie din când în când şi de ture de genul ăsta.

Bicla: Bucuresti Nord Est Est

2011-05-31T18:22:00.005+03:00

Aşa i-a zis Em traseului pe bikemap, şi mi s-a părut un titlu mai bun decât Bucureşti - Ştefăneşti - Gagu - Petrăchioaia - Afumaţi - Pasărea - Bucureşti. Ăsta a fost traseul:

Bike route 1007173 - powered by Bikemap

Sâmbătă seara, după ce mă relaxasem total după Comana Bike Fest, şi m-am uitat la Barcelona - Man United (Barcelona rullz!), când să mă pregătesc de culcare, apare Em pe messenger cu propunerea să băgăm tură a doua zi. Mă uit pe traseu propus, 65 de km pe şosea, pare bun de revenire... dar eram cam obosit şi nedormit aşa că încerc să propun un 10 ca oră de plecare. Negociem până la urmă un 8:30 la Unirii, aşa că iată-mă duminică pe la 8 plecând din casă, iar călare pe biclă (chiar pentru a patra zi consecutiv dacă mă gândesc bine :p).

Prima oprire la o barieră, pe unde trecea un marfar:

Avantajul cu biclele a fost că ne-am băgat în faţă şi am fost primii care am plecat de la semafor. E deja trecut de 10 dimineaţa şi e destul de cald, noroc că traseul este foarte bine gândit prin pădurici şi cu copaci pe marginea şoselei în afara pădurilor.

Imediat urcăm podul peste şi trecem centura Bucureştiului. Aici probabil am atins altitudinea maximă a turei noastre :D. Asfaltul este excepţional şi vine numai bine după zgâlţâiturile de ieri de la Comana.

Şi dăm şi pedalăm, traficul este destul de redus, a la bulgari aş putea zice.

Pozăm şi un câmp cu maci:

Ajunşi într-un sat, Em decide că potcoavele nu-i stau optim şi se apucă să le regleze. Pe afişul de lângă şaua bicicletei se anunţa meci mare în localitate: FC Ştefăneşti cu nu-ştiu-cine. Echipa punea la dispoziţia suporterilor înfocaţi două autocare pentru deplasarea la meci.

Noi ne continuăm drumul, mai departe. Oprim în Gagu cred la o hidratare, că aşa a zis Em că dupa 32,8 km e bine să ai prima hidratare... şi noi făcuserăm fix atât. Deci ne hidratăm. Apoi plecăm mai departe. Plăcerea pedalatului: trafic ioc, umbră decentă, asfalt excelent.

În Afumaţi căutăm un conac pe care îl găsim da cică n-avem voie să intrăm, aşa că ne lăsăm păgubaşi (aşa se explică apendicele de pe hartă de la Afumaţi). Apoi plecăm mai departe să caute Em un geocache, pe undeva pe la Cozieni. Şi aici dăm de următoarea potecă excelentă pentru un sprint de viteză:

Em găseşte, după ceva căutări, geocache-u:

Apoi continuăm pe potecă şi ieşim aparent la un mare complex in the middle of nowhere, dar aflăm ulterior că ar fi complex Pustnicu din pădurea cu acelaşi nume, unde era un party de evrei în care ne infiltrăm şi noi şi mâncăm neşte mici şi mai băgăm o doză de hidratare. Apoi plecăm pe asfalt de la complex printre sutele de grătărişti care sărbătoreau probabil o foarte răspândită tradiţie românească: grătarul la pădure.

Ieşim din pădure, urcăm pe DN 3 şi îi dăm pedala până la Cristi, ca să putem da omului sfaturi preţioase în timp ce-şi meştereşte la bicicletă.

Una peste alta, un traseu foarte frumos şi relativ umbros, potrivit pentru zile însorite, şi o dezmorţeală de duminică de un pic peste 100 de km. Mulţumiri lu Em pentru traseul ales şi pentru companie :).

Comana Bike Fest

2011-05-31T13:33:00.002+03:00

Sâmbătă, 28 mai 2011

Sâmbătă a fost Comana Bike Fest, un concurs de MTB organizat de TeamXpert în pădurea de la Comana. La chestia asta m-am înscris şi eu, în ciuda avertismentelor date de 'Em că concursul ăsta este slab organizat şi mai mult pentru profitul organizatorului. Dar, în fine, am zis, mă înscriu că traseul pare uşurel şi mai văd şi eu cum e pe la concursuri.

Înscriere 50 de lei, sâmbătă dimineaţa mă prezint la comana cu bicicleta din dotare pregătită boboc, iau "kitul" de înscriere şi ne punem pe aşteptat. Kitul de înscriere a constat din numărul de concurs, un baton isostar şi o diplomă de participare necompletată... grrr... deja mă simt ciudat, de ce-mi dă diplomă? Da' ce-am făcut? Frumos era să dea o diplomă pentru cei care termină... În fine...

Sunt două trasee, unul lung, de 35 de km şi unul scurt, de 20 de km, la care sunt şi eu înscris, ca să nu fac efort prea mare. Startul se dă decalat: la 10 pentru proba lungă şi la 10:30 pentru proba scurtă.

Traseul scurt arată cam aşa:

Bike route 1011060 - powered by Bikemap

şi cică-i desenat şi nu e recomandat să fie folosit, organizatorii nu s-au învrednicit să ia un GPS şi să-l înregistreze la faţa locului, acest lucru fiind deosebit de dificil.

Pentru proba lungă se dă startul pe la 10 şi câteva minute, în schimb pentru proba scurtă, pe la 10:20 îşi dau seama organizatorii că s-a întâmplat ceva, probabil unii de la proba scurtă au plecat cu cei de la proba lungă aşa că se apucă să ne noteze pe fiecare care eram la start pentru proba scurtă pe o foaie. Cât de cool. În fine, trecem cu vederea, vremea e frumoasă, păsărelele cântă, în pădure e umbră, plecăm şi noi pe la 10:45 într-un final.

Ţelul meu la concursul ăsta era să văd cam ce timp pot scoate, dacă ma chinui să dau cât de cât la pedale. Pornim pe drumul forestier de la casa Comana către pădurea Comana, se ridică un mare nor de praf de la cei aproximativ 100 de biciclişti, noroc că am ochelarii pe nas şi n-am probleme cu pietricelele.

Pe-aici e bine, pedalez destul de în viteză, depăşesc câţiva concurenţi, dar picioarele mi se cam opun pedalării, le simt grele şi nu prea merge. Ştiu că drumul ăsta nu e lung, după vreo 2 km se întoarce la 180 de grade şi începe să urce uşurel. Nu-i nimic, mai lăsăm un pinion, mai dăm la pedale, un prieten de la serviciu care ţâşnise de la start mai vioi ca mine are noroc de-o pană pe marginea drumului, mă gândesc dac-am şi eu noroc de-ăsta, că până acum m-a iertat, deci trebuie să se apropie.

Şi cum mă gândesc aşa, mai urcăm, mai coborâm, ieşim de pe forestier, intrăm în pădure pe potecă, vine o coborâre accentuată, pământul e bătătorit bine, merge la viteză, mă dau uşor in spatele şăii, dar brusc după un copac concurenţii făcuseră coadă la trecerea unui vad... hopa.... frână... amândouă frânele... nu prea ţin, nu prea îmi vine să strâng prea tare faţa, dar mi-e să nu îmi sară spatele... aşa că strâng faţa, se opreşte bicla şi după o fracţiune de secundă ma opresc şi io undeva cocoţat pe ghidon. Close :D.

Trecem vadul, un nene ne ajută (organizator?), vine un push bike obligatoriu, de vreo 20 de metri şi tzup pe biclă pe o curbă de nivel. Mergem, mergem, mai iesim pe un câmp, puţin în urcare, îmi iese limba de un cot, dar picioarele îşi dau drumul şi încep să simt plăcerea pedalării.

Ajung la punctul de alimentare, beau 3 păhăruţe de palincă de la isostar, şi plec repejor. Aici ciclocomputeru' mi-arăta 32 de minute de la start si 10,78 km. Organizatorii ziceau că ar fi de fapt vreo 10 km până aici şi încă vreo 9 d-aici. Plec repejor cu gândul să pedalez cât mai tare. Picioarele mi le simt pe steroizi, trag bine şi la deal stau bine şi la vale.

Puţin după punctul de alimentare urmează separarea traseelor, cel de tura scurtă de cel de tura lungă, un nene mă întreabă la care sunt, din mers îi că scurtă, zice scurtă - dreapta, fuck frână, taie dreapta prin pădure cu o mică coborâre abruptă, de vreo 2 metri, şi apoi imediat un alt vad la care îmi pierd echilibrul şi iau o porţie zdravănă de noroi pe unul din adidaşi, în fine, trec, mai departe traseul continuă pe o potecă prin pădure, dar îmi cam alunecă piciorul noroit pe pedala.

Traseul este minunat, un fel de single trail prin padure, merg binişor, mă mai depăşesc câţiva care par a fi de la tura lungă, care se întorc deja, depăşesc şi eu un grup destul de mărişor, mă bucur, poteca se îngustează, la un moment dat ajung singur, şi vreo 2-3 km cred că pedalez fără să văd pe nimeni nici în faţă nici în spate.

Poteca coteşte brusc de câteva ori, ba stânga, ba dreapta, din scurt, dar marcajul e bun şi nu am probleme. Trec printr-un punct unde cred că era checkpoint că ne nota cineva pe o foicică şi altcineva ne făcea poză. Ţin minte că am rânjit la poză, dar se pare ca nu e aşa. În fine, mai vin vreo 2-3 cotiri d-astea printre tufe, la una trebuie sa frânez tare pt că am vazut-o când deja trecusem de ea, mă ajung doi băieţi, ieşim pe un forestier drept, dar cu câteva urcări serioase, unii împing la bicle, îmi pun în cap să nu mă dau jos de pe biclă, şi reuşesc, Yes!

Încă un pic prin pădure, ciclocomputeru s-a resetat de la hopuri şi nu îmi dau seama cât mai am exact, îl mai apucă pandaliile câteodată, dar n-ar trebui să mai fie mult. Ieşim pe la marginea pădurii, în stânga e câmpie, sunt 2 băieţi în faţa mea şi încerc să mă ţin după ei.

Undeva aici, traseul intra brusc în dreapta în pădure, eu n-am văzut unde, aici ar fi trebuit un om, sau măcar o panglică să blocheze drumul înainte, dar nu... şi noi ne-am dus înainte şi cei din faţă, şi eu şi înca vreo 5 după mine, drumul se termină cu o poartă deschisă unde era un marcaj (cum să mă gândesc ca e greşit??? doar uite marcajul), dar nu se vede clar dacă continuă în stânga sau în dreapta.

Un nene dintre cei care ajunseserăm aici pleacă în dreapta, alţii strigă că în stânga, eu stau nedumerit, plec şi eu în stânga că doar în stânga au plecat mai mulţi, merg ceva dar nu e nimic, mă întorc la poartă, mă gândesc că poate intră iar în pădure, dar nu prea se vede nimic, zic să încerc şi în dreapta, şi în dreapta mai găsesc un marcaj, deci e bine, trebuie să fie bine, dar nu, nu e bine, căci după vreo 2-300 de metri ajung la o barieră şi evident că din dreapta barierei venea traseul normal cu bicicliştii curgând gârlă, trec bariera, şi mai dau şi eu un pic de viteză, cât să zic că n-am terminat cu 10 la oră...

După ce trec linia de finnish, care era mai mult imaginară, pentru că era vânzoleală, mă pun pe abuzat butoiaşul de isostar şi mă pun pe aşteptat la umbră. După ceasul meu, am ajuns la finnish pe la 12:12 deci cam 1h27, cu tot cu rătăcirea, care cred că mi-a mâncat vreo 10 minute pe puţin :-W.

Asta a fost. Una peste alta, nu-mi pare rău că m-am dus, dar organizatorii mai au muuuuuulte de îmbunătăţit la evenimentul ăsta.

Aş cujeta cam aşa:

PLUSURI:
- traseul. Singura parte bună, traseul foarte frumos şi mai ales doar pe la umbră :D. Dar foarte frumos şi interactiv. Şi şi cu ceva urcare.

MINUSURI:
- marcaj aiurea. Înţeleg că au fost probleme şi au fost unii care au stricat marcajele făcute cu o săptămână înainte. Ok, înţeleg. Dar pune oameni la bifurcaţii... E inadmisibil unde ditamai drumul merge inainte şi traseul face dreapta să te bazezi doar pe o panglică legată în copac, care se poate agăţa foarte uşor de un biciclist, sau pe o săgeată pe pământ... N-ai voluntari? Nicio problemă, plăteşte nişte oameni. La mai mult de 300 de participanţi care au dat câte 50 de lei in medie... cred că se puteau plăti nişte oameni care să stea la bifurcaţii sau în alte puncte pe traseu. Adică ştiu nişte băieţi care pentru 1 milion ar fi stat la îndrumat toată ziua, ba ţi mai şi băteau p-ăia care ar fi reuşit să intre pe variantele greşite şi îi puneau pe sus pe varianta bună.

- premierea. Ok, înţeleg problema cu marcajul, până la urmă trebuie să caşte ochii şi concurentu', că aşa-i la MTB mai trebuie şi un pic de orientare, dar premierea... cât de idiot trebuie să fii să nu poţi să ţii socoteala celor care trec linia de finish? Măcar până veneau primii 3 de la fiecare categorie... Dar nu, nici măcar nu era important că clasamentul a fost făcut varză în partea lui de sub podium, băi, dar premierea... cum să strigi un copil pe locul doi, copilul să se bucure şi tu la două minute să îi iei medalia? Nu mai zic şi la feminin. În fine, asta a fost ruşinos şi nu există nimic ce ar putea face organizatorii pentru a remedia lucrul ăsta. Punct.

- tombola cu marele premiu o bicicletă şi multe alte premii. Păi io aşa am înţeles şi am stat la tombolă, şi am aflat că cele multe alte premii nu s-au mai acordat... Era greu să mai investească nişte bănuţi în nişte premii simbolice, un multitool, un mâner, un cauciuc, ceva acolo să ştii că ai plecat cu o amintire mai mult... să zici utie bă, am luat şi io un ceva. Nu.

- am înţeles că au mai fost şi alte probleme, ceva accidentări, ceva problemă cu lichidele la punctu de revitalizare şi la finiş care s-au epuizat prematur, berea care, deşi scump, s-a terminat şi aia, etc.

Una peste alta, traseul a fost foarte frumos şi pentru asta, pentru mine, a meritat. Planuri de viitor: de repetat traseul scurt şi de făcut şi traseul lung. Acum, sunt mulţumit de mine că am mers bine, am scos o medie de peste 15 km/oră, cu tot cu rătăcirea, trecutul vadurilor, etc, şi o viteză maximă de 38 de km/h pe una dintre coborâri :).

Masa Critica Bucuresti Mai 2011

2011-05-31T13:17:00.002+03:00

Masa Critică este o plimbare în masă cu bicicletele, care are loc de obicei în ultima zi de vineri a fiecărei luni, în mai multe orașe de pe glob.

Masa Critică nu este condusă de nimeni, și nu are nici un mesaj oficial, cu toate că este în general înțeleasă ca un efort de a promova mijloacele alternative de transport (nemotorizate) și de a atrage atenția asupra problemelor de siguranță a celor ce folosesc forme de transport nemotorizate atunci când sunt nevoiți să împartă drumul cu traficul motorizat.

Participanții se întâlnesc într-un loc și la o oră prestabilită pentru a se bucura de siguranța și de compania pe care le-o oferă mersul în grup pe străzile orașului, cauzând în mod intenționat o ușoară și temporară perturbare a traficului. Filosofia generală din spatele acestui eveniment este exprimată în sloganul „Noi nu blocam traficul; noi facem parte din trafic.”

Luna aceasta, ne-am întâlnit ca de obicei în parcul Izvor, la statui, vineri pe 27 mai, la ora 18:30 si pe la 19 am plecat spre piaţa unirii.

Fiind un eveniment cu caracter ad-hoc, fără un organizator clar, şi fiind destul de mulţi faţă de ediţia din aprilie, cam 175 de oameni, din câte am înţeles, am blocat destul de repede Bd. Unirii, între Casa Poporului şi Piaţa Unirii.

După Piaţa Unirii, către Alba Iulia, ne ajunge un echipaj de poliţie din urmă care ne somează să urcăm pe pista de biciclete (Băi eşti nebun? Toţi?) sau să mergem în coloană câte unul pe prima bandă (Yeah, right!).

Văzând că nu prea are cu cine să se înţeleagă şi între timp mai venind 3-4 echipaje de poliţie, se hotărăsc să blocheze intersecţiile prin care trecem ca măcar să trecem mai repede, spre disperarea şoferilor care au avut ghinionul de a ne întâlni coloana.

Cu escorta poliţiei, traseul a fost parcurs destul de repede, ne mai fiind nevoie să aşteptăm la semafoare verdele.

Una peste alta, a fost frumos că am fost mulţi oameni, luna viitoare sperăm să fie şi mai mulţi, dar mai avem mult până să ajungem la nivelul altor oraşe care strâng cu miile şi chiar zeci de mii de participanţi la acest eveniment, de exemplu 35.000 de biciclişti în Budapesta în septembrie 2007:

Masa Critică, Budapesta, 2007

Cred că orice biciclist de Bucureşti ar trebui să participe (măcar o dată) la Masa Critică, pentru că fiind mulţi şoferii încep să conştientizeze din ce în ce mai mult prezenţa în trafic a bicicliştilor, şi vorba aia, mai multe biciclete pe stradă înseamnă mai puţine maşini pe stradă.

Nu în ultimul rând, este şi un omagiu adus acestui mod de transport ecologic, eficient şi plăcut care este bicicleta!

Cu bicla la bulgari: Srebarna

2011-05-31T01:24:00.003+03:00

21-22 mai 2011

Atenţie: acest jurnal conţine imagini explicite cu zagorci goale!

Cine mai citeşte ce scriu eu aici ar putea crede că sunt fan Bulgaria. Şi ar avea dreptate! Aşa că la propunerea Vioricăi şi a lui Octavian de a parcurge o tură pe care au făcut-o ei recent în Bulgaria, răspundem prezent eu, Muha, Vali dinspre Bucureşti (de fapt chiar din Bucureşti) şi Kya, Cerasela şi Gabi dinspre Brăila (de fapt, chiar din Brăila!).

Ne strângem pe la Vio şi Octavian în Călăraşi, unde, în vederea unei hidratări corespunzătoare soarelui de afară, băgăm urgent câte o bere în instalaţii, dar atât ca dacă mai băgam una, nu mai plecam nicăieri.

Traseul a fost ceva de genul:

Bike route 1010349 - powered by Bikemap

seara de sâmbătă spre duminică dormind în Srebarna.

Plecăm aşadar spre Bulgaria, dar în direcţia opusă. Spre Nord. Păi dacă acolo au pus BCR-u... şi noi trebuia să cam scoatem nişte lei de-ai lor, şi asta singura bancă deschisă. Scoatem noi leii lor, dar numai în bancnote de 50, că e mare cererea şi nu mai aveau mărunt (dacă stau bine să mă gândesc asta e fraza economică numărul unu în România: "N-avem mărunt").

Profităm de ocazie ca să ne pozăm noi toţi şi cu bicicletele şi cu Ştefan Bănică Sr.:

Apoi purcedem către bac, cu o mică vizită pe la fabrica Aldis. Urcăm pe bac şi legăm bicicletele una lângă alta, şi sub soarele arzător al orei 12, bacul porneşte pâş-pâş către celălalt mal al Dunării.

pe bac

Şi cum stăteau ele frumos acolo rezemate, se aude deodata fssssssssssss.... hmmm pană. Sărim fiecare să ne pipăim cauciucele şi Octavian trage beţişorul scurt câştigător. Inexplicabil, se alege cu o ditamai gaura:

O dată ajunşi pe malul bulgăresc, profităm de ocazia penei ca să mai bem o bere cât timp Octavian schimbă camera, că petice aşa mari n-avea.

Trecem vama, o formalitate, mai puţin pentru Muha care nu îşi găseşte buletinul, dar fată prevăzătoare îşi adusese şi paşaportul şi iată-ne din nou, pentru a nu-ştiu-câta oară la fraţii noştri bulgari.

Traversăm micuţul dar oarecum cochetul orăşel Silistra şi ieşim pe un DeNeu de-al lor de pe care ieşim repede pe un judeţean, ca să nu ne deranjeze deloc maşinile.

Şi pedalăm, pedalăm, cu destul spor, mai băgăm o urcare, o coborâre, o urcare şi mai tare, şi soarele arde, şi apa din bidon se încinge, dar ajungem destul de repede la Srebarna.

Srebarna este o mică localitate, foarte îngrijită, pe malul unui lac, cu stuf şi oareşce valeităţi de deltă. Srebarna are şi o eco potecă asfaltată, excelentă pentru plimbare:

Noi alegem în schimb să mergem prin centrul localităţii, unde sub ameninţarea ploii tragem la o crâşmă foarte aranjată unde, conform unui ritual străvechi al pinguinilor, ne simţim obligaţi şi onoraţi să sacrificăm câteva zagorci. Dacă nu ştiţi ce-i o zagorcă, mergeţi în Bulgaria :D.

Pe la ora 4, ameninţarea ploii dispare, şi noi plecăm să explorăm un pic, off-road, lacul, într-o încercare de a-l ocoli şi de a ajunge înapoi în Srebarna.

De-a lungul lacului sunt câteva puncte de observare pentru ca să vadă turistu' cei 3 pelicani creţi de pe lac. Simplu, modest, dar suficient.

Pe drumul ce urmăreşte malul lacului, dăm de câteva urcări care ne mai impun câte-un push-bike:

Apoi ajungem pe un fel de single-trail chiar pe malul Dunării care ni se pare cam mică pentru a fi Dunărea, dar pe de altă parte ce ditamai râul ar fi putut să aibe bulgarii aici? Acasă ma dumiresc însă că eram defapt în dreptul insulei de pe harta de mai sus, cu traseul.

Un drum nemaipomenit pe la umbra pădurii:

Ne dăm seama că drumul se cam înfundă, şi începem să obosim aşa că facem cale întoarsă şi cum şi seara se apropie cu paşi mari, trebuie să căutăm şi acoperiş pentru la noapte.

Ajunşi înapoi în Srebarna, căutăm ceva până găsim casa unor englezi foarte de treabă unde ne cazăm cu 35 de leve camera dublă şi mâncăm cu 15 leva de căciulă şi de seară şi de dimineaţă - english style.

Bob. Just Bob.

flori în grădina englezilor

total relax

Dăm fuga la magazinul comunal, unde încercăm să cumpărăm neşte zagorcă, da cică zagorcă nu prea au, da au altele, da calde, noroc cu un nenică de ştia română şi îi explică vânzătoarei cam ce-am vrea şi cam în ce cantitate. Dar vai, facem greşala de-a lua numa vreo 8 litri de bere... dintre care primele 2 sticle le bem fără să lăsăm sticla jos - bineînţeles o ideea atât de înţeleaptă nu putea veni decât de la Căpitanul nostru, Vali B-)

Şi cum berea se termină repede, în sat se închisese, băgăm somn. Dimineaţa oamenii ne dau un breakfast englezesc ca la carte.

Apoi, până la plecare, nu mai consemnăm decât încercările unui stol de berze bete de a-l convinge pe Vali să joace la loto. Da, de la înălţimea asta l-au ochit.

Berzoi B-52

Şi poze de la revedere cu cei doi husky extrem de user friendly pe care îi aveau englezii în bătătura lor bulgărească.

Ne luăm la revedere şi câte-o carte de vizită de la englezii noştri, că ăsta clar e loc de revenit, şi plecăm prin centrul satului.

parcul central din Srebarna

Aici îl întâlnim pe nenică ăsta de mai jos care ştie română pentru că făcuse clasele 1-7 în România. Acum avea vreo 90 de ani şi ceva Parkinson, da se ţinea bine şi încă mai ştia ceva cântece populare si militare româneşti. După spusele lui, el se considera român.

Plecăm pe malul lacului, din nou, dar de data asta către sud şi mai avem ocazia să vedem şi să pozăm tot felul de zburătănii:

Poteca este nemaipomenită pentru MTB, păcat că foarte scurtă totuşi.

Şi întâlnim la un moment dat şi un măgar marca Mercedes (clic pe poza de mai jos şi vedeţi între urechile urechiaului, dacă nu mă credeţi):

Şi apoi pe drumul de întoarcere spre Silistra, fără însă a uita să ne luăm la revedere şi de la zagorcă (şi să luăm şi pentru acasă).

And finally:

Adică nu finally, că o dată ajunşi spre Călăraşi, n-am mai intrat direct în oraş ci am mers pe la combinat, pe centură, pe un soare exagerat... ca ultima sută de metri până la blocul lui Octavian & Vio să ne prindă ploaia.

Şi cam ăştia au fost aprox. 90 km într-o ţară pe care vorba lu Em, marele absent al acestei escapade, "m-am dus cu un complex de superioritate şi m-am întors cu unul de inferioritate".

Have fun in the sun @ Bansko

2011-03-15T15:03:00.000+02:00

Deci, după cum cei mai perspicace au ghicit deja din titlu, am fost la Bansko. La schi. Şi a fost zăpadă multă şi multă căldură. Poate chiar 15 grade pe pârtie. O plăcere, ce să mai :D. Şi am schiat. Toate pârtiile erau deschise. Acu poze:

A da, am şi mâncat:

Şi pe urmă am schiat din nou.

Şi am mâncat din nou.

Şi tot aşa...

Unii chiar au patinat! Iar alţii au patinat în timp ce urechiau pinguinu' :))

Şi câteva filmuleţe:

Proba de sărituri: (evident la repetiţiile nefilmate, săream mult mai cu graţie)...

Proba de dâmburi:

Şi asta nu ştiu ce probă a fost, că a venit pe neaşteptate:

Una peste alta, mai mergem şi la anu'. Mai mergea o zi măcar :D.

2006.12.1-3 - Creasta Parângului

2010-12-16T15:54:00.002+02:00

Am dat de curând peste un RT pe care l-am scris acum 4 ani şi voiam să-l pun pe carpati.org, dar din motive neelucidate nici după patru ani nu a mai ajuns pe carpati.org, aşa că m-am gandit să-l pun aici, exact asa cum l-am scris atunci. Cu albastru, sunt comentarii pe care le-am adăugat acum :D.

1-3 decembrie 2006

Echipa:

- 4 membri carpati.org: Mike (mike), Radu (griz), Catalin (catalins) si eu (andrei)

- 4 prieteni ai lui Radu: Mirela, Oana, Alex, Marti - pe vremea când Marti şi Oana erau doar prietenii lui Radu :))

Traseu:

- ziua 1: Petrosani - Partia Parangul - Parangul Mic (2074 m) - Ref. Carja (albastru, pe hartile de mai jos)

- ziua 2: Ref. Carja - Vf. Carja (2405 m) - Parangul Mare (2519 m) - Vf. Gruiu (2345 m) - Vf. Iesu (2375 m) - Lacul Câlcescu (verde)

- ziua 3: Lacul Calcescu - Obarsia Lotrului - Petrosani (maro)

ZIUA 0

S-am pornit noi 8 voinici, joi noapte (30 nov), spre Petrosani cu dragul nostru CFR (accelerat pana in Craiova unde am dat acceleratul pe Personal pana in Petrosani). Ambele trenuri full, si cu caldura data in dusmanie. In personal am avut deosebita placere sa cunoastem cativa localnici, adevarati iubitori de manele, care ne-au facut calatoria o adevarata placere...

ZIUA 1

In fine, ajungem in gara in Petrosani, unde avem norocul sa ne lipim de o rata, care venise pt o tabara de elevi craioveni, care mergea tot spre complexul Parang (punctul nostru de intrare in traseu), si parcurgem asa cei 10 km (3 RON).

Ajunsi la baza partiei de schi, decidem ca nu merita sa dam 9,5 RON pt o urcare cu telescaunul (doar am venit la urcat pe munte, nu?) asa ca pornim cu per pedesul pe sub linia telescanului.

Marti trece rapid la tinuta Rambo:

Pe sub telescaun, avem parte de o urcare cam pieptisa, care ne face sa asudam un pic, si cu ceva pauze (aveam fiecare rucsaci destui de grei - corturi, macare, echipament de iarna, etc.), dupa aprox. doua ore ajungem la complexul Parang. Aici ne bagam la cabana Telescaun la un ceai cald si ceva de mancat, si dupa aprox 50 de minute de cabaneala, plecam spre Vf. Parangul Mic, primul punct de interes al traseului nostru.

Traseul este marcat cu banda rosie (BR), fiind destul de proaspat refacut, insa nu prea des (cu toate acestea, este destul de greu sa te ratacesti, chiar in prezenta cetzei, poteca fiind destul de bine conturata),

Pana aici am urcat pe o ceatza deasa, cu o vizibilitate undeva la 20 de metri. Un pic mai sus de complexul turistic, cam dupa ce am trecut de 1800 m, am ajuns deasupra cetzei/norilor, in jurul nostru desfasurandu-se un peisaj superb:

Ajungem in jurul orei 13:00 pe Parangul Mic. Aici, putina pauza, poza cu varful - pt aratat la nepoti:

si o luam iar la pas, uimiti de peisajul care ni se arata.

Pe toata portiunea de creasta, marcajul este BR, refacut, suficient de des, si de multe ori fiind pe stalpi, asa incat iarna pe zapada mare, nu cred ca ar fi o problema urmarirea lui.

Pe parcurs, Marti ne arata cum se racoreste Rambo: - d-asta răceşte Marti acum aşa des :))

Ne continuam drumul, incalziti de un soare care doar iarna nu o prevesteste:

Pe parcurs, la peste 2000 de metri, era ceva zapada, cam 20-50 de cm, destul de buna pentru mers. O singura portiune a fost mai expusa, cand am ocolit un varf micut pe versantul nordic, chiar inainte de separarea traseului catre Mija, fiind mai abrupta si cu zapada inghetzata, dar cu atentie am reusit sa trecem cu bine.

Apropiindu-se seara, mergeam cu ochii mai mult cautand locuri netede si ferite de vant, pt a putea planta corturile. Avem norocul insa, ca in saua dinaintea varfului Carja sa descoperim un refugiu mai mult decat decent, destul de nou, nefiind trecut pe harti(Radu stia de existenta lui, dar nu ii stia pozitia exacta) (din piatra, si lemn, dar cu oarece gauri si zapada in el, dar totusi un refugiu bun, rezistent si mai ales destul de curat (exceptie facand cateva cioburi gasite pe jos)). De mentionat ca refugiul nu are priciuri, se doarme direct pe jos, si incap cam 8 persoane pe jos (fara sa fie inghesuite. prea tare.).

(A se citi de doua ori ultimele doua randuri din inscriptia de mai sus, aflata deasupra intrarii in refugiu).

Cum am ajuns pe la 16:00 la refugiu, dupa ce ne instalam rapid inauntru, Mike Radu si Catalin fac o mini tura rapida pe varful Carja (pe care urma sa-l atacam a doua zi), vrand sa prinda apusul soarelui de acolo).

Eu cum ma luasem bine in brate cu lenea, am ramas la refugiu, preferand sa fotografiez apusul de la refugiu.

Intre timp, Oana si Alex isi intindeau cortul hannah extreme langa refugiu, in speranta ca le va mai fi mai cald in cort decat in refugiu (ei avand niste saci de dormit ceva mai subtiri).

Tot in acest timp, Marti isi gaseste un loc pentru cina:

eh, cum e sa mananci cu asa peisaj in fata?

Fotografiez eu ce fotografiez la apus:

se insereaza, si intre timp coboara si cei 3 de pe varf. Punem de mancare, piure gustos a la Mike & Radu, carnaciori de bere, ce mai, ospat. Ma bag in sac, si desi era doar ora 18:00 adorm instant.

Ma trezesc undeva inspre 22:00 transpirat rau de tot. Ies putin afara, pentru a-mi exprima parerea despre starea politicii in Romania, si sunt surprins din nou de un peisaj de vis: un cer senin cu mii de stele, un aer cald, nicidecum de iarna, fara pic de adiere de vant, si zapada de jur imprejur. Vizibilitate foarte buna in departare. Stau admirand aproape jumatate de ora, incercand fara succes sa fac ceva poze cu diverse combinatii de timpi de expunere si iso-uri.
Ma bag inapoi in sac si adorm la fel de instant ca si prima oara.

ZIUA 2

Trezirea undeva spre ora 7:00 dimineata, obisnuitele: "ma io nu ies din sac ca e prea bine", "ma, io mai dorm un pic".

Radu face un ceai cu zapada proaspata, in care scapa cam mult zahar (mie imi place - bun, si mai ales fierbinte). Mancam cate ceva, strangem rucsacii si pe la 9:00 plecam iar in traseu.

Atacam varful Carja, unul dintre cele mai anevoioase urcusuri ale turei noastre, care il face pe Marti sa treaca iar la modul Rambo - fara tricou, dar cu manusi :D. (ţin minte că atunci urcuşul pe Cârja a scos sufletul din mine, de atunci am mai fost de vreo 5-6 ori în Parâng şi mereu am făcut în aşa fel încât să nu fie nevoie să mai urc Cârja dinspre Parângul Mic, mi se pare unul dintre cele mai exasperante urcuşuri din ţară)

Facem cam 30 de minute pana pe Carja - unde, de aceasta data, pe langa soarele puternic ne intampina si un vant destul de aprig care ne va insoti pe toata durata zilei.

Pornim iar pe BR. Astazi avem meniu doar la 2300-2500 de metri. Creasta este acoperita cu aproximativ 50 de cm de zapada destul de sanatoasa pt mers, in principiu nefiind nevoie de coltari (dar acestia dand un plus de siguranta).

Ca aspect stancos, creasta Parangului este mai abrupta pe partea nordica si mai lina pe sud, din aceast motiv traseul de creasta mergand 90% pe partea sudica. Pe creasta, in anumite zone, erau ceva cornise nu foarte mari, pe partea nordica, dar destul de periculoase daca ai fi calcat pe ele din cauza expunerii destul de mari.

Catalin echipat din cap pana in picioare - dand un aer mai heavy turei :)

Continuam, fara sa ne grabim prea tare, pe BR, insotiti de vant, din ce in ce mai puternic, si de un soare orbitor, care ne-a obligat sa folosim ochelarii de soare si crema de bronzat.

In jur de ora 12:00, dupa 3 ore de la plecarea de la ref. Carja (atat cat era indicat si pe indicatorul dinaintea refugiului Carja) atingem varful Parangul Mare (2519 m). Aici vantul sufla destul de puternic si de suparator, asa ca zabovim doar cat sa ne tragem in poza si plecam:

Parangul Mare - 2519 m

In continuare, traseul o placere ochiului:

Bucata de dupa varful Parangul Mare, este mai lina (cu pante mult mai putin accentuate), asa ca ne mishcam si noi mai cu talent. O lunga curba de nivel, dupa care un ultim urcus de 30 de minute, pana intr-o sa de unde se separa poteca marcata cu cruce rosie (CR) spre lacul Calcescu si mai departe pana in Obarsia Lotrului.

Ajunsi in sa, in jurul orei 16:00, ne regrupam dupa care incepem coborarea. Pe partea nordica, era destul de frig (nebatand soarele) asa ca nu ne putem intinde prea mult la pauze. Zapada este destul de inghetata, iar panta abrupta. Eu cobor primul transversal, oarecum in viteza, infigandu-ma cu calcaiele in zapada tare pt a lasa urme pentru cei din spate. Cobor lejer si destul de sigur (avand pioletul in mana si pregatit pentru o eventuala alunecare). In urma mea la 5-10 metri Mike, apoi undeva la 50 de metri Radu, Alex Oana si Mirela. Intr-un moment mai nefericit, Mirela aluneca pe zapada inghetata si se duce gen "masina de spalat" - dupa cum chiar ea a zis. Eu cu Mike, fiind in fata, auzim un "auu" si o vedem pe Mirela grabindu-se la vale cu o viteza considerabila. Dupa ea, Radu isi da drumu in piolet. Din fericire, ajung amandoi jos fara sa modifice relieful, si din si mai multa fericire, doar cu zgarieturi! Mi-aduc aminte şi acum, a fost horror momentul. Noroc că de atunci nu am mai avut parte de asemenea păţănii.

(panta cu pricina... in poza nu e ca in realitate...). In fine, toate bune cand se termina cu bine :). Rivanolizam si bandajam Mirela, dupa care mergem sa ne alegem loc de cort, frumos, la 20 de metri de lac, romantic... si vreo minus 20 de grade

Ne bagam iarasi repede in corturi, mancam ceva, si pe urma ne dedicam somnului.

ZIUA 3

Ne trezim iar pe la 7:00, iar la 8:00 deja suntem plecati.

lacul lebedelor colorate

Inotam putin prin niste jnepeni, ca sa fie tura mai interesanta:

Apoi coboram pe CR prin padure mai intai iar apoi 10 km pe un drum forestier (care pe ultimii 5 este comun cu DJ 67C).

Aici, mi-aduc acum aminte, că am cam rătăcit marcajul. Marti era înainte şi ne aştepta, şi cum de la prea mult aşteptat se plictisea, s-a apucat să scrie MARTI pe zăpadă din crenguţe de brad. Când am ajuns acolo s-am văzut, eu am citit MARŢI că nu eram obişnuit cu vulturezul şi mă gândeam WTF?? Ce trăieşte prin pădurile astea de-şi ţine aşa calendarul??

Doamne ce lung a fost forestierul respectiv... la fel cu urcuşul pe Cârja, l-am evitat ulterior.

Ajungem in jur de 12:30 la Obarsia Lotrului unde de fapt sunt doua cabane mari si late si ne asezam frumos sa asteptam "ia-ma nene"-le. In asteptarea acestuia, unii dintre noi bagam o ciorba de curcan fierbinte si buna de altfel (4,5 RON).

Cum ia-ma nene-le circula destul de sporadic in acea zi - am aflat ulterior de ce, închiseseră drumul din cauza zăpezii şi nu mai circula aproape nimic, de-abia pe la 16:30 suntem toti in cate o ocazie (Oana, Mirela si Alex cu o prima masina spre Petrosani, Mike Radu si Marti cu un BMW spre Rm. Valcea - care am aflat ulterior erau nişte cunoştinţe de-ale părinţilor lui Radu, care erau şansele :)), eu si Catalin in bena unei Dacii papuc tot spre Petrosani). - care Dacie papuc era de fapt maşina care adusese pâine la cabană, noi stăteam în bena complet închisă pe nişte lădiţe de pâine, nu vedeam nimic afara (că n-aveam pe unde), simţeam doar serpentinele :))

Ajungem in Petrosani, admiram iar apusul viu colorat

luam bilete la personalul de 19:05 pan' la Craiova (personal iarasi full si incalzit intr-o dusmanie). Ajungem in Craiova la 23:05 si cum legatura la Bucuresti era pe la 2 noaptea, pornesc cu Catalin sa facem o plimbare prin centrul Craiovei, idee foarte buna de altfel, fiindca in centru edilii locali ornasera primaria si parcurile din jur foarte frumos cu muuulte beculetze colorate, din care redau o mostra mai jos, cu parerea de rau ca nu inchei RT-ul cu o poza cu munte, insa frumos nu inseamna mereu munte :)

asa... concluziile de final:
- Am prins o vremeee... as fi murit de ciuda sa fi stat in Bucuresti :D
- Parangu, munte foarte frumos, mai ales pe o vreme d-asta, cu putina zapada, mult soare. Singura lui problema e ca nu prea ai variante de retragere... Pe oriunde o dai, tot tre sa astepti o ocazie.
- Zapada a fost buna de mers, coltarii neparandu-mi-se strict necesari. Oricum, personal, cu pioletul in mana, cred ca coltzarii doar m-ar fi incomodat. Oricum, ca de fiecare data cand mergi la munte, mai ales pe zapada, trebuie maare atentie unde pui piciorul.
- destul de pustiu muntele, am intalnit alti turisti destul de rar, si pe aia ii numarai pe degete.

Si uite asa inca o tura mai mult decat reusita, in ciuda incidentelor, spre fericirea noastra.

Pe curand!

Cu bicla la bulgari

2010-11-25T10:50:00.001+02:00

Saâmbătă, 20 nov. 2010

Cum toamna e pe ducă şi prognoza se anunţa destul de bună, ne-am hotarât să mai facem o (probabil) ultimă tură de bicicletă pe anul ăsta. Şi cum Muha şi Vali tocmai descoperiseră cu un weekend înainte zona canionului Rusenski Lom, am zis să mergem şi noi, să vedem despre ce e vorba.

Bike route 760116 - powered by Bikemap

Needless to say, că bulgarii au traseu marcat de biciclete prin zonă, cu indicatoare, distanţe, broşuri, pdf-uri, civilizaţie, cum s-ar zice într-un cuvânt.

Traseul a fost: Giurgiu (Kaufland) - Ruse - Basarbovo - Krasen - Shtraklevo - Nisovo - Cherven - Ivanovo - Basarbovo - Ruse - Giurgiu.

Ete şi ce mai ploua sâmbătă dimineaţa pe la 5, când cobor la maşină să montez suporţii de biclă şi să urc şi bicla sus pe maşină. Noroc că deja eram la benzinărie când mă sună Cristi speriat şi el de vremea de-afară. Îi zic c-am apucat să montez tot, aşa că măcar până la Giurgiu şi tot mergem şi om vedea cum evoluează vremea. Până aproape de Giurgiu a plouat în continuu, nu tare, dar cât să ne creeze o oarecare demotivare.

La Giurgiu ajungem primii, dar curând sosesc şi ceilalţi pinguini, Mike cu Em şi Cătălin, Muha cu Vali şi cu Vali (celălalt Vali).

Mai umflăm un pic cauciucele la biciclete, apar timid şi primele raze de soare, şi pe la 7:30 pornim să trecem Podul Prieteniei spre o zi lungă de bicicleală.

în parcare la Kaufland - Giurgiu City

ieşind din Giurgiu-City

Pe Podul Prieteniei prin Ceaţa Prieteniei

Parcă printr-un făcut, imediat ce-am trecut la bulgari, ceaţa s-a ridicat, câinii comunitari au dispărut, gropile din asfalt s-au asfaltat instant de ziceai că s-a pus în mişcare toată Bulgaria să creeze condiţii de biciclit românilor.

turnul TV din Ruse, reper de la distanţă pentru oraş. Mai ales la întoarcere

Mergem destul de repede până la Basarbovo, zonă pe care o ştiam cât de cât de la o tură de căţărare mai din primăvară. Aici după o scurtă şedinţă imortalizată în fotografia de mai jos:

şedinţa tehnică ad-hoc

intrăm prin canion, pozăm mânăstirile încastrate în piatră din zonă şi pedalăm pe drumuri forestiere şi poteci de capre negre :D care ne oferă ocazia de a ne nămoli toţi destul de sănătos (ocazie pe care nu avem cum să o fentăm :D).

Şi cum ziceam, enervanţi bulgarii ăştia de s-au apucat ei să marcheze aşa frumos pentru biciclete potecile alea de erau p-acolo (şi nu erau puţine poteci!).

evident că noi am mers înainte :D

În fine, noi mai mult după gps, ajungem într-un sătuc unde ne hidratăm cu un pet de 2 litri de... apă puternic mineralizată şi vitaminizată pe bază de hamei (2.5 leva sticla) şi mai mâncăm câte ceva din traistă.

restaurantul nostru pe care localnicii îl foloseau ca staţie de autobuz

Apoi pornim mai departe pe un asfalt excelent, dar cu destul de multe "ups and downs" cum zice englezu'. Totuşi, o plăcere.

coborâre şi urcare - caracteristic zonei

Iar indicatoare... s-au asigurat bulgarii că nu ne rătăcim.

Găsim la un moment dat la marginea drumului o ciudăţenie de monument, un fel de farfurie spartă, numa bun să ne tragem poza regulamentară de grup:

Apoi urmează o coborâre luuuungă pe care am prins ceva viteză de mi-au dat lacrimile, dar care coborâre deşi dreaptă se termina cu vreo 2 serpentine la 180 de grade, cât să ne facă să zburăm direct în fundu canionului.

sfârşitul coborârii...

Alte indicatoare... :-w

...începutul urcării

Şi cum orice coborâre are şi părţile ei negative, evident că urmeză o urcare meseriaşă care cam scoate sufletul din ăştia de nu mai mersesem de mult pe biclă.

şi sfârşitul urcării

de aici mâncăm pâine :D

Şi cum mergeam noi ete aşa printre lanurile de grâu bulgăresc de se face pâinea din supermarketurile româneşti, ca să ajungem mai repede (sub ameninţarea serii şi a oboselii) o tăiem pe un ogor pe unde Em se jura că există drum, pe GPS, dar şi dacă a fost vreodată drum p-acolo, e clar că nu a mai fost circulat de ani buni.

Aşa că suntem forţaţi să trecem iar în off-road, că doar d-asta avem MTB-uri, nu ca să mergem doar pe asfalt, şi dă-i voiniceşte pe biclă pe ogoru' la bulgar.

Şi taman ce prinsesem curaj şi ne obişnuisem cu zdruncinăturile arăturii, unu din cauciucele lu Vali se hotărăşte să-şi bage picioarele şi să facă pană (lăsând şi un mic crater în pământ în locul unde a dat afară joe's-no-flats-u şi cele 4 atmosfere de aer de le avea înăuntru).

După isparava asta nu prea ne-a mai venit la nici unul să ne mai urcăm pe bicle pe ogoru' bulgăresc, aşa că la câteva sute de metri, am tăiat-o printr-o mirişte către un drum de piatră care avea să ne scoată într-o localitate.

În care localitate ne hidratăm din nou.

Mai urmează încă un urcuş mai susţinut, dar ceva mai scurt, până ajungem iar deasupra canionului.

de-acolo venim

vedere mai largă asupra canionului

Apoi, sub ameninţările înserării şi cum nu mai era decât asfalt până la maşini (dar vreo 30-40 de km de asfalt), nu mai facem cine ştie ce pauze ci pedalăm întins, bucurându-ne cand mai prindeam câte o coborâre şi gâfâind pe urcări, că e destul de vălurită zona de nord a Bulgariei.

Ajungem în Basarbovo, se înserează, un indicator arată 11 km până în Ruse... dar mai facem vreo 10 km în plus pe centura Ruseului către vamă, înainte de vamă ne oprim să ne tragem un pic sufletul că nu ne mai oprisem de când se înnoptase, un vameş bulgar ne face vânt "This is danger for you. You leave" "Ce-are mă ăsta?!" "Hai să mergem".

Podul prieteniei este foarte aglomerat de tiruri pe sensul de ieşire din România, şi cum podul e destul de îngust, nici maşinile mici nu ne puteau depăşi micuţa noastră coloană de biciclişti. Ajungem la maşini, băgăm un mic la Kaufland şi viteză spre casă.

Una peste alta, o tură foarte frumoasă prin nişte locuri care se pretează foarte bine la biciclit: peisaj, trafic redus, gropi ioc, oamenii nu fac mişto de tine ca mergi pe bicicleta, etc. De revenit!

Duatlon Cetatea Braşovului

2010-09-19T18:05:00.000+03:00

Deşi cu o întârziere considerabilă, apuc acum să zic că a fost Duatlonul "Cetatea Braşovului" unde, împotriva multor principii personale, a participat şi subsemnatul. Nu prea îmi place să merg la munte pentru competiţie, să mă grăbesc, să alerg, dar cum toate au un început în viaţă (şi un sfârşit!) am zis hai s-o încerc şi p-asta, sa nu mor prost.

Ce voiau ei de la noi era să alergăm 5 km, apoi o tură de bicicleta din Braşov pân' pe Tâmpa şi înapoi după care încă 5 km de alergat pentru cine mai are plămâni. Din fericire, exista şi categoria Ştafetă, aşa ca să pot participa şi eu, adică echipă formată din 2 oameni, unul aleargă (şi coechipiera mea alergătoare a fost Claudia) şi unul care dă proba cu bicla (şi ăsta am fost eu).

Ete şi ce ne găseşte o frumoasă dimineaţă de 18 septembrie în zona parcului de sub Tâmpa, unde ne strânsesem mai mulţi pinguini (noroc că mai făceam haz de necaz unii de alţii şi toţi de Radu care rămăsese fără cablu la schimbător la biclă, de prea tare ce l-a strâns să poată schimba vitezele din scurt :D).

Experienţa este interesantă, nu pot să zic că nu, sunt mulţi care arată foarte profi, se antrenează, fac mişcări de încălzire; eu aveam şi eu scopurile mele, obiective foarte clare stabilite înaintea cursei: să termin, să termin întreg, să termine şi bicla întreagă şi sa nu termin chiar ultimul (că noi fi nici chiar cel mai prost din câteva sute de oameni).

Se face ora startului, toată gloata merge în jurul punctului de start, alergătorii pleacă la alergat, după care eu mă retrag în zona de predare a ştafetei unde o aştept pe Claudia să-mi preadea chip-ul de cronometrare şi să dau tot ce-i mai bun din mine. :))

În fine, trece ceva timp, vin primii concurenţi, vin şi primii pinguini, ajunge şi Claudia uşor supărată pe nişte trepte, iau chipul, iau bicla, dau să ies din zona standurilor, îi înjur p-ăia de-au pus zona standurilor atât de jos şi treptele de tre sa le urc cu bicla în spate până la punctul de unde pot să urc pe biclă

şi şi când intru pe traseul propriu zis, prima pantă este criminală... mai toată lumea împinge bicicletele, aşa că mă trezesc deja gâfâind (ce caut eu aici!!!). Spre norocul şi surprinderea mea, după ce urcăm 20-30 m dif de nivel pe o potecă în zig-zag, vine o curbă de nivel lungă unde mă urc pe biclă şi totul devine plăcut... atât de plăcut că uitasem de concurs, până mă depăşeşte unu' (care sigur nu uitase de concurs)... Mă dezmeticesc, Baaa, treci napoi! îl depăşesc pe cel care mă depăşise şi de-aici mai departe am dat cât am putut de tare (dar n-am putut prea tare).

Undeva după ce se termină urcuşul, în şaua Tâmpei, exista un punct de alimentare, venit la fix, unde le beau la oameni tot ceaiu şi ce mai aveau ei p-acolo şi las şaua mai sport, să mă pregătesc de coborâre.

Dar şi ce coborâre a fost, că a fost mai rea ca urcuşu, cu câteva zone unde puteai destul de uşor s-o sfecleşti (unii chiar au păţit-o).

Da las că-i dau eu încetişor, să mai apuc să mai merg cu bicla şi altă dată, ca pe podium oricum nu mai ies :D.

Cred că am zâmbit la toţi fotogrfii de pe traseu, mai aveam puţin şi mă dădeam şi jos la ei să dau mâna cu ei :D.

Până la urmă am terminat cu bine şi cu toate obiectivele atinse. La fel şi restul pinguinilor.

Şi poza regulamentară de la sfârşit cu toţi pinguinii:

Concluzionând, a fost o experienţă interesantă, dar care nu a aprins în mine nicio scânteie de dragoste pentru genul ăsta de concursuri. Morala e că, tot mai bine de plăcere :D.

Acele Morarului

2010-08-26T15:20:00.003+03:00

21 august 2010,

Urcăreţi: Vio, Octavian, Gabi, Ovidiu, Ciri, Andrei Done, Claudia şi eu.

Nu îmi mai aduc aminte când am văzut Acele Morarului pentru prima dată, dar poza de mai jos e făcută în primăvara lui 2006, de pe Valea Morarului. Cam atunci s-a născut şi dorinţa de a le urca. După ce mi-am făcut curaj în privinţa dificultăţii traseului, am mai avut o primă tentativă în 2008, dar atunci nişte fulgere ne-au întors de la intrarea pe Creasta Ascuţită. Acum, două săptămâni la rând am urmărit prognoza, dar mereu s-au anunţat şi ceva ploaie şi ceva t-stormuri. Sâmbătă, în sfârşit, prognoza anunţa o vreme ideală.

Acele Morarului, văzute din Valea Morarului (apr. 2006)

Documentaţia cea mai "oficială" vine din cartea lui Kargel, "Bucegi - Drumeţie, schi, alpinism", unde există schiţa zonei şi se poate urmări foarte bine traseul (şi la fel de bine se pot identifica formele în teren):

W.Kargel - Schema versantului sudic.

W. Kargel - Schema versantului nordic

Traseul a fost Valea Cerbului (până în dreptul Bordeiului Berbecilor, unde traseul marcat traversează linia văii de pe stânga pe dreapta), apoi Brâul Mare al Morarului, Creasta Ascuţită, Acul Mare, strunga Acului Mare, Degetul Roşu, Strunga Degetelor, Degetul Prelungit, Acul Crucii, Strunga Acului de Sus, Acul de Sus şi coborâre pe o văiugă, probabil un fir secundar din Şiştoaca Dracilor, apoi un brâneag ce ne scoate iar în Valea Cerbului, cam 50 de metri diferenţă de nivel, faţă de locul unde intrasem in Brâul Mare al Morarului.

Eh şi iată-ne sâmbătă dimineaţa, pe la 7 şi ceva, cu Kargel în minte şi cu Octavian şi Vio (care mai făcuseră traseul) pe post de ghizi, pornim pe plaiul Fânului către Valea Cerbului. Noroc cu Ovidiu şi cu Ciri care au pasul mare şi pornesc înainte cu un ritm foarte vioi, nelăsându-ne să ne bucurăm prea mult de "bucuriile" pe care ţi le oferă, la urcare, pantele Plaiului Foii.

pe Valea Cerbului

Intrăm pe Valea Cerbului, Viorica explică, ca de obicei când ajungem în zonă, care sunt poienile, care sunt văile din Coştila, şi încet încet, dar destul de repede (!) ajungem la intrarea pe Brâul Mare al Morarului.

pe Brâul Mare al Morarului

BMM urcă când mai lin, când mai susţinut pe la marginea stâncăriilor, marcat cu câteva cruci roşii discrete. Trecem pe sub câteva capre negre ieşite la mic dejun pe un picior înierbat deasupra noastră şi ne gândim dacă nu ar trebui să ne punem căştile pe căpăţâni, vorb-aia să nu dea vreuna din ele să coboare şi să n-aibe frâne.

Traversăm toate şiştoacele pe care Kargel susţinea că trebuie să le traversăm, găsim şi izvorul sugestiv numit Fântâniţa dar mult spus izvor că este mai mult o prelingere de apă pe piatră, dar având totuşi ceva apă şi ajungem în zona extrem estică a brâului, unde practic intrăm pe faţa nordică a Morarului, pentru a urca spre Creasta Ascuţită, după ce în prealabil traversăm 2-3 insule de jnepeni printr-o graţioasă tehnică de "jnepening".

unde Brâul Mare al Morarului intersectează linia crestei

proba de jnepening sub soare

Ajunşi la intrarea pe Creasta Ascuţită (C.A.), ne echipăm cu hamuri şi căşti şi ceva expresuri (capii) şi începem să urcăm pe pantele de iarbă. Acu e-acu, asta am visat şi pentru asta am venit. Şi începem să urcăm pe C.A.

pe Creasta Ascuţită, cu Acul Mare în faţă

eu şi Andrei Done pe Creasta Ascuţită

Creasta Ascuţită după cum îi zice şi numele este o creastă destul de îngustă, cu versanţi abrupţi, dar totuşi destul de largă cât să poţi merge copăcel, nu se compară la ascuţenie cu Arpăşelul, ca să fac o comparaţie.

Însă suntem prea fermecaţi de priveliştile care tocmai se deschiseseră în jurul nostru, râpele adânci şi pietroase către Valea Morarului sau pantele înierbate dar abrupte către Valea Cerbului... sau chiar şi întreaga vale a Prahovei în spatele nostru şi, în depărtare, un Postăvar, o Piatra Mare, un Baiului, Neamţului şi chiar Ciucaşul.

Abruptul spre Valea Morarului

Tot spre Valea Morarului

Creasta Ascuţită

de pe Creasta Ascuţită spre Acul Mare

Cu Acul Mare în faţă

Creasta Ascuţită văzută de pe Acul Mare

Cam când reuşim să nu mai mergem cu gurile căscate, se termină şi cei 50 de metri ai Crestei Ascuţite şi ne trezim în faţă cu Acul Mare, care de la bază chiar pare MARE. De jos din Valea Cerbului pare destul de abrupt şi te gândeşti că trebuie să te chinui un pic să te cocoţi pe dânsul, dar de-aici de la bază se vede clar o urcare pe smocuri de iarbă, care ne scoate chiar sus pe ac.

Urcând pe Acul Mare

Privelişte de pe Acul Mare

Privelişte de pe Acul Mare către celelate ace

Coştila, spectator al turei noastre

Urcuş pe Acul Mare

Şi dacă Creasta Ascuţită nu era chiar Ascuţită, Acul Mare pe lângă că e Mare e şi Ascuţit de puteau foarte bine să-i zică şi Acul Ascuţit (dar probabil când l-au denumit se uitau la el de jos, nu de unde îl priveam noi acum).

Aici, la începutul crestei Acului Mare, ca să-i zic aşa, pentru că are o creastă cam de 80 de metri lungime, Octavian asigură nu atât pentru că ar fi dificil, pentru că nu era deloc dificil, dar fiind foarte îngust, un picior greşit îţi asigura o trăire "Aurel Vlaicu" drept în Valea Morarului sau a Cerbului, după cum piciorul care-a greşit era dreptul sau stângul.

Pe creasta Acului Mare

La un moment dat, pe creasta asta, fiind foarte îngustă, când mergi, în vederea periferică prinzi cu colţul ochiului fundurile văilor din stânga şi din dreapta, care fiind foarte departe, par să se deruleze foarte repede pe lângă lama de cuţit pe care calci, dându-ţi o uşoară senzaţie de viteză ameţitoare, chiar dacă de mers mergeam cu paşi de furnică (pentru a savura cât mai mult peisajul, nu că am fi făcut echilibristică :D).

Pe Acul Mare

Celelalte ace, văzute de pe Acul Mare

Eu pe Acul Mare

bis

Acul Mare

După Acul Mare, rapelăm până în Strunga Acului Mare, o mică şa înierbată, de unde pornim, pe un brâneag pe faţa sudică, să urcăm pe Degetul Roşu.

Strunga Acului Mare

bis

La un moment dat, găsesc şi un piton, deşi stânga nu e foarte abruptă, dar de moral, face bine. Urcuşul se face în două trepte, întâi până la un brâneag, unde aveam să revenim în rapel de pe Degetul Roşu aşa că îmi las rucsacul aici, apoi pe un horn, depăşind un bolovan, în 5-6 metri se ajunge pe ac.

pe Degetul Roşu

Pe ac iniţiem un jurnal nou, în care trecem câteva gânduri, pe care îl plantăm într-o cutie ermetică sub un bolovan pentru a primi mărturiile şi impresiile celor care vor urma să urce acele.

lăsând câteva rânduri în jurnalul de pe D.R.

me & Coştila

Apoi, ora fiind destul de înaintată, rapelăm în strunga degetelor, pentru a continua traseul cu Acul de Sus.

rapelând de pe D.R.

Acul Crucii pare un pic mai înspăimântător, afişând un traverseu destul de expus, apoi băgându-ne printr-un horn uşor lăsat pe spate pentru ca să culmineze cu o faţă de vreo 10 metri care de jos părea destul de verticală.

Acul Crucii (se observă şi crucea în vârf)

O creastă secundară către Valea Cerbului

Octavian, Vio şi Gabi pe Acul Crucii

Octavian, în porţiunea mediană a Acului Crucii

Lungimea o asigurăm integral, însă o data intrat în traverseu dificultăţile nu par nici pe departe aşa mari cum le vedeam de jos, şi toţi urcăm acul fără să transpirăm prea mult.

Şiştoacă spre Valea Cerbului

După Acul Crucii rapelăm o lungime destul de lungă, care spre disperarea unora, nu dăm nume :D, mai trebuia rapelată şi uşor spre dreapta, pentru a nu ajunge direct în firul Râpei Crucii care se căsca impasibil dedesubtul rapelatorului.

Urmează Acul de Sus, pe care urcuşul este doar o formalitate, dar tot de moral, se poate pune coarda, existând vreo 2 pitoane intermediare. Urcuşul este pe partea sudică, pe o scară naturală de trepte înierbate. De pe Acul de Sus, putem vedea, de sus, celelate ace.

pe Acul de Sus

Privelişte de pe Acul de Sus către celelalte Ace (care de-aici nu prea par ace)

După Acul de Sus, coborâm spre stânga pe o văiugă înierbată, care nu ne scoate chiar unde voiam noi să ieşim, dar ajungem până la urmă în poteca Văii Cerbului.

Coborârea de pe ace, pe o pantă înierbată

O ultimă privire către Acele Morarului

Ajunşi în Valea Cerbului, băgăm viteză şi într-o oră şi jumătate suntem jos la maşini, după ce apucăm să ne bucurăm, şi la coborâre, de minunatele pante ale Plaiului Fânului.

Concluzii:
- Acele Morarului este unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le-am parcurs.
- Traseul nu este deloc dificil, tehnic mi se pare chiar mai uşor decât Valea Seacă dintre Clăi, atât că trebuie să stai foarte bine cu răul de înălţime şi să ştii cam pe unde sunt pitoanele de rapel, să nu stai prea mult să le cauţi.
- Ca echipament, trebuie cască (pentru protecţia inteligenţei), ham, coardă de 50 de metri (neapărat pentru rapeluri), dispozitiv de rapel, câteva bucle echipate (mai lungi), anouri lungi pentru a putea asigura după ţancuri şi bolovani (asta pentru parcuregere vara, pe vreme frumoasă)
- Bineînţeles, un traseu frumos nu este gustat la adevărata lui valoare decât alături de o gaşcă de oameni veseli şi cu poftă de munte, aşa cum am avut eu plăcerea de a avea alături în tura asta :).

Prin văile Caraimanului

2010-08-16T13:34:00.001+03:00

Sâmbătă, 14 august 2010,

Valea Seacă a Caraimanului, Valea lui Zangur, Brâul Portiţei, Valea Jepilor

Faţă de uichendul trecut, acum ne-am mobilizat mai cu talent, aşa că sâmbătă la ora 8:00 deja plecam din parcarea de la pârtia Kalinderu, urcând pe marginea pârtiei de schi, sub un cer albastru şi o căldură destul de năduşitoare pentru ora matinală.

Valea Seacă a Caraimanului brăzdând abruptul Caraimanului

Pe Valea Seacă a Caraimanului (VSC de-acum în colo, că nu o să scriu juma de rând de fiecare dată) mai fusesem de 2 ori, dar de fiecare dată până sus la cruce, pe hornurile ei finale. De data asta am zi să fie şi ceva nou, să explorăm, să avem şansa să ne rătăcim, etc, etc :D, şi cum tot voiam să ajung să văz şi eu portiţa Caraimanului, am zis gata mergem pe Valea lui Zangur.

traseul nostru, cu roşu

detaliu în porţiunea finală a VSC, se pot observa Pintenul VSC

în stânga, ultimul horn in mijloc, şi spălătura VSC în dreapta

Pe pârtia de schi urcăm pe stânga ei, deşi noi trebuia să facem dreapta (în sensul de urcare) la un moment dat, dar pe stânga aveam un avantaj major: era umbră. La un moment dat, un drum forestier întunecat se cască în pădurea din dreapta, locul fiind marcat de o discretă săgeată albă.

ieşirea de pe pârtie către VSC

Prin pădure mai mergem preţ de vreo 20 de minute, călăuziţi de încă 4-5 săgeţi albe, pe copaci. În anumite locuri întâlnim un vechi marcaj cu cruce roşie, cam şters, dar şi unul ceva mai nou cu o cruce roşie-portocalie. Ajungem destul de repede la intrarea pe VSC, unde ca de fiecare dată toate buruienile şi ierboşenile Caraimanului au venit să ne întâmpine:

intrarea în VSC

Nu ne dăm speriaţi şi apucăm încet în sus, printre bolovani şi trunchiuri de copaci căzuţi. După 10 minute de mers pe vale, deja întâlnim primele săritori. Cuplăm 4x4 şi trecem destul de repede micile obstacole.

Mă felicit în gând pentru traseul ales: e multă umbră şi e răcoare şi ma gândesc cât de cald trebuie să fie la soare... Mă gandesc să am grijă să nu ratăm ieşirea din VSC / intrarea în Valea lui Zangur, ştiam că trebuie să fie după săritoarea lui Zangur şi înainte de Ţancul Uriaşului, aşa că aşteptam cu interes săritoarea Zangurului. Dar până acolo, ne mai distrăm cu câteva săritori de talie mică.

Chiar înainte de săritoarea lui Zangur, avem primul contact vizual şi cu crucea Caraimanului, dintr-o perspectivă mai neobişnuită pentru cei care nu au urcat VSC. Claudia este încântată de măreţia priveliştii.

Ajungem la săritoarea lui Zangur, locul unde cei nepregătiţi pentru VSC se întorc (sau ar trebui să se întoarcă) pentru că săritoarea prevesteşte obstacolele ce vor veni după (mai ales pe hornuri, în porţiunea finală). O săgeată veche ne indică să o ocolim prin dreapta (wtf? prin dreapta?), altă dată o ocolisem printr-un horn pământos prin stânga, dar acum era cam ud, aşa că plec încetişor în sus pe săritoare şi cu atenţie mare şi paşi calculaţi, o trec fără prea multe emoţii.

Săritorea lui Zangur

Eu pe/în săritoarea lui Zangur

bis

Pun coarda pentru Claudia, o asigur şi urcă şi ea destul de repede fără să pierdem prea mult timp. După săritoarea lui Zangur, mai urmează câteva săritori, unele chiar ude (aşa ca să mă bucur că nu trebuie să urcăm pe hornuri, care sigur ar fi fost cel puţin la fel de ude).

schimbare de perspectivă ;))

Ajungem şi la săritoarea cu fereastră, care mi se pare una dintre cele mai frumoase şi mai interesante săritori din Bucegi, cu o ieşire foarte strâmtă dar plăcută la căţărat, prin interiorul ei:

intrând în săritoare

prin săritoare

şi hopa sus deasupra ei

Urmează o altă săritoare-horn mai umedă care mă face să mă gândesc că hornurile VSC sunt probabil foarte umede şi ele, aşa că nu are rost o eventuală deturnare a planului iniţial pentru a urca la cruce pe hornuri.

"Tii ce udătura naibii"

"Nu aluneca! NU aluneca!"

Şi ajungem şi sub Ţancul Uriaşului, unde se ramifică valea lui Zangur spre stânga. O cruce roşie-portocalie pe primul bolovan de pe vale lui Zangur ne indică drumul către Brâul Portiţei. E ora 12:00 şi ceva nori încep să se strângă deasupra Bucegilor. Ştiam că Valea lui Zangur se ramifică destul de jos din VSC şi că o să fie destul de lungă, dar nu mă aşteptam să aibe săritori dificile.

intrarea în Valea lui Zangur (se observă crucea roşie pe bolovan)

Valea lui Zangur

Şi într-adevăr săritorile merg destul de repede, unde erau mai dificile, poteca le ocolea pe versantul stâng (marcat cu câteva panglici galbene). Pe vale întâlnim destul de multe cruci roşii şi săgeţi care ne indică mereu direcţia pe care să abordăm săritorile. În dreapta noastră, admirăm Vârful şi Creasta Picăturii:

Turnurile Picăturii (cele două moaţe mici), Vârful Strungii Mari

şi Vârful Picăturii (cel mai din dreapta ţanc)

La un moment dat, mi se pare mie că o săritoare s-ar putea ocoli pe dreapta (în sensul de urcare), aşa că urc puţin pe versantul drept, dau pe o brână dar trebuie să mă recunosc păcălit, căci brâna mea se înfundă brusc deasupra văii. Şi cum nici nu era chip de descăţărat, nici de întors, mă văd nevoit să fac un rapel scurt în firul văii, după un televizor de bolovan care se cam hâţâna.

rapel, că mi-a trebuit să mă bag p-acolo

Mai o săritoare, mai o ocolire pe stânga şi valea se deschide, se sparge în două vâlcele paralele pe care urcăm până intersectăm poteca firava (dar observabilă) a Brâului Portiţei.

Creasta Picăturii

Stăm să facem câteva poze în zona unde am intersectat brâul, panorama asupra văii prahovei fiind foarte frumoasă din acest punct, dar un mare nor negru şi câteva tunete şi fulgere ne pornesc iar la drum, pe brâu, către Portiţă.

Sinaia-City

Panoramă asupra Văii Prahovei

Şi în nici 5 minute ajungem la Portiţă (pe la ora 15:00) unde începe şi ploaia, însoţită de fulgere şi tunete la marginea norului negru care acoperea zona alpină a Bucegiului. În situaţia asta ne băgăm chiar sub Portiţă, la adăpost de ploaie şi vânt şi cât de cât de fulgere, unde aşteptăm să trecă fulgerele şi să se mai oprească cât de cât ploaia.

Portiţa Caraimanului

Badea în portiţă

Din fericire, ploaie de vară, nu ţine mult şi la 15:40 plecăm deja, în jos, pe Brâul Portiţei, pe o potecă bine conturată, pe unde băgăm în sperieţi câteva capre negre care fug şi nu se lasă fotografiate de nicio culoare.

Brâul Portiţei

Eu pe Brâul Portiţei

Brâul ne scoate după vreo oră de mers lejer în Valea Jepilor, în dreptul cascadei Caraiman, de unde băgăm viteză în jos şi fără să ne dăm seama, depăşind multe grupuleţe de coborâori de la Babele/Caraiman, ajungem destul de repede in Buşteni, promiţându-ne să ne alegem pentru viitorul apropiat trasee care să nu mai includă Valea Jepilor.

Una peste alta a fost o tură reuşită, de explorare, în care am apucat să vedem o vale nouă şi interesantă, şi curioasa Portiţă a Caraimanului.

Valea Seacă dintre Clăi

2010-08-08T21:28:00.004+03:00

7 august 2010

Pe Valea Seacă dintre Clăi (sau Valea Seacă a Jepilor sau - cum îi zice Google - dry vally of the pile) am fost de mai multe ori în ultimii 4 ani, în diferite circumstanţe (pe zăpadă, noaptea, ziua, vara, pe secetă) dar, după cum îi spune şi numele, de fiecare dată am găsit-o... seacă.

Claia Mare şi Valea Seacă dintre Clăi

Eh, de data asta nu a mai fost aşa :D. Primele semne le-am primit când intram în Sinaia, unde şoseaua de la gară era plină de aluviuni iar Prahova era foarte învolburată, dar am zis... ce probleme să avem cu apa pe valea Seacă?

Parcăm maşina pe la ora 9 în spate la hotel Silva (10 lei / zi, 3 lei / oră), vremea se anunţă destul de bună, dar cu ceva nori destul de joşi, măturaţi destul de repede de vânt şi destul de cald pentru ora matinală.

Pornim pe drumul Schiel, depăşind câteva grupuri cu rucsacuri mari, şi după nici un sfert de oră prin pădurea înnoroită zdravăn ajungem la intrarea pe vale. În prima porţiune valea este dominată de o vegetaţie destul de înaltă, aşa că primii 50 de metri îi facem pe o potecuţă bine conturată pe versantul stâng al văii (în sensul de urcare) apoi coborâm în fir.

Până aici, de pe vale venea un fir de apă destul de voinicel, dar mă gândeam că trebuie să dispară pe vreun versant sau pe vreun vâlcel lateral şi valea să rămână, după cum îi zice şi numele, seacă.

Dar nu, apare prima săritoare udă complet. Dacă altă dată pe aici se urca la aderenţă fără nicio problemă, acum nu mai pare aşa uşor, iar trunchiul de copac ce în alte dăţi era de ajutor, acum mai mult ne încurca.

E prima oară când văd valea cu apă, dar nu e prima dată când o urc în condiţii de patinoar, aşa că îmi dau seama că de putut o să putem, toată treaba va fi doar o chestiune de timp. Din fericire pentru noi, primele 2-3 săritori au prize destul de mari şi nu ne pun probleme deosbite, nici măcar nu ne udăm la picioare.

Ajungem apoi la prima săritoare mare, cea care nu este dificil de căţărat direct, dar în condiţii mai deosebite, se poate aborda şi prin partea dreaptă pe o brână pământoasă mărginită de câţiva copăcei ce formează o bună balustradă la nevoie.

În continuare urcăm săritori şi ne mişcăm destul de bine, nu pierdem prea mult imp. Săritoriile sunt ude şi foarte alunecoase, dar cu atenţie mare şi alegând potrivit prizele, se pot trece.

Din păcate şuvoiul de apă nu dispare, chiar devine mai mare din cauză că valea devine mai închisă, versanţii mai apropiaţi şi mai abrupţi, dar avem şi un pic de noroc: apa ne lasă să urcăm, curgând de obicei pe partea cealaltă a săritorii, nu pe unde urcăm noi.

Eh, şi chiar când mă gândeam cât o să mai avem noroc, să nu vrea apa să coboare prin singurul loc pe unde se poate urca, ajungem chiar la o astfel de săritoare, formată de un mare bloc de piatră cu singura opţiune de urcat: prin stânga care stânga coincidea fix cu locul pe unde apa dădea să coboare în infinitul ei circuit în natură care nu putea să treacă decât pe unde trebuia să urc eu. :-w

Bun zic, asta e, până aici a fost uscat. Bag camera în rucsac, scot cordelina din rucsac pentru a trage ulterior rucsacu sus, îmi fac curaj de două ori şi intru pe săritoare.

Intrând hotărât agăţ repede un bolovan mare încastrat, apa îmi curge direct în cap şi nu prea mă pot uita în sus să văd o altă priză, mă împing un pic în peretele din spate înălţându-mă cu capul deasupra şuvoiului, ochesc o priză zdravănă şi ies repede deasupra săritorii ud fleaşcă.

După ce trag rucsacii sus, încerc să o conving pe Claudia să urce pe o scăriţă pe coardă pentru a evita duşul, dar cum planul nu prea merge, urcă şi ea prinn şuvoiul de apă, asigurată în coardă de un piton ce se afla fix deasupra săritorii.

Următoarele săritori devin parcă mai uşoare, ca acum, uzi fiind (leoarcă :D) nu mai avem niciun stres în a ne băga în apă. Noroc că e foarte cald afară şi nu îngheţăm din cauza apei destul de reci.

Un alt duş urmează la prima săritoare cu fereastră, pe-aici nu aveam nicio şansă pentru că evident că toată apa venea prin fereastra prin care trebuia să ieşim noi deasupra:

Prima săritoare cu fereastră

Săritoarea imediat următoare, care era tot cu fereastră şi se ieşea foarte uşor pe sub blocul încastrat (pe care se află şi o săgeată albastră indicând spre stânga, direcţia de abordare a săritorii) este colmatată de mai bine de un metru de aluviuni iar fereastra blocată complet, aşa că suntem forţaţi să o abordăm prin dreapta, printr-o zonă destul de lipsită de prize, dar pe care o trecem până la urmă.

După asta, aparatul de făcut poze rămâne la adăpost în rucsac, căci mai vin două săritori cu duş obligatoriu din cap până-n picioare, apoi valea se domoleşte în săritori iar după încă vreo 50 de metri diferenţă de nivel devine înierbată semn că ne apropiem de Şaua dintre Clăi.

Muchia Clăii Mici (stânga) şi Claia Mare (dreapta)

Buşteniul văzut din şa

Aproape când să ieşim în şa o capră neagră traversează în viteză brâul lui Răducu. În spate pe vale, auzim ceva vorbe şi ne dăm seama că mai urcă unii. Stăm ce stăm în şa şi ne uscăm aşteptând să vină cei pe care îi auzisem mai jos, în speranţa că or cunoaşte ei brâul lui Răducu spre valea Jepilor, pentru că deşi am urcat de atâtea ori valea, mereu am mers spre stânga pe brâul lui Răducu către drumul Schiel.

Asta am zis că trebuie să fie tura în care ies pe brâul lui Răducu şi în valea Jepilor, cât de greu să fie, dacă nu nimerim ne întoarcem şi ieşim tot în Schiel, timp e destul (era ora 14:00). Aşa că fără să mai aşteptăm pe cei de pe vale, pornim spre dreapta, pe o potecă destul de bine conturată chiar pe sub peretele cu Florile.

Brâul lui Răducu

Floare de colţ în brâul lui Răducu

Şi imediat ce trecem de Creasta cu Zâmbri vedem că valea Jepilor e destul de aproape. Poteca este foarte bine conturată şi este mai scurt decât spre Schiel. Depăşim şi Hornul cu Florile care teoretic ar trebui să ajungă în platou (o posibilă destinaţie de viitor, dar pentru un viitor considerabil mai uscat), vâlcelul Clăiţei şi Vâlcelul Lupului (cred, nu le ştiu foarte bine).

la baza peretelui, poteca bine conturată a Brâului lui Răducu

Destul de repede vedem şi crucea de pe Caraiman şi Portiţa Caraimanului, moment în care ne ajung şi cei doi din urmă de pe vale. Aici urmează o porţiune în care căutăm un pic traseul, dar prima încercare este cea bună aşa că nu avem probleme.

Monumentul Eroilor de pe Caraiman

Brâul Portiţei şi Portiţa Caraimanului

Dăm de o poiană blândă şi foarte frumos luminată de soare în momentul vizitei noastre, mai trecem o vale (valea Urzicii??) apoi în mai puţin de-un sfert de oră ieşim în poteca marcată a văii Jepilor.

De aici coborârea este o formalitate şi e o chestiune doar de timp. Depăşim câteva grupuri iar la ora 18:00 suntem la maşină.

În concluzie pentru mine a fost o reeditare foarte interesantă a traseului şi un botez cu multă apă în lumea văilor alpine pentru Claudia. Lacustra Vale Seacă dintre Clăi se dovedeşte că încă mai are surprize ascunse, dar rămâne în continuare un traseu foarte frumos şi relativ uşor. Este necesar să ştii ceva din topologia zonei şi să nu te rătăceşti mai ales în zona brâului lui Răducu, care mi s-a părut mai plăcut de abordat acum, spre valea Jepilor.

Bikewalk - 31.07.2010

2010-07-31T20:49:00.002+03:00

Dacă tot am rămas în Bucureşti cu ceva treburi, am zis măcar să nu stau de prost în casă, şi cum văzusem întâmplător în Caţavencu reclama la Bikewalk de mai jos, am zis să merg să susţin şi eu cauza mersului pe bicicletă în Bucureşti, în ceea ce a însemnat Bikewalk.

Motive să merg aveam mai multe, dar în principiu voiam să văz cam cum îs pistele de bicicletă spre serviciu, cele de pe Splaiul Unirii şi de pe cheiul Dâmboviţei.

Aşa că m-am prezentat regulamentar cum zicea în anunţ la orele 18:00 fix fără 5 la intrarea în Tineretului de la Şincai. Aici coadă mare la închiriat biciclete şi vreo 40-50 de d-ăştia ca mine care aşteptau "evenimentu".

Pe la şi-un sfert încep lucrurile să se agite, unul dintre organizatori zice câteva cuvinte, poliţia închide circulaţia în intersecţia din faţa parcului şi plecăm în şir către Piaţa Unirii, sub privirile mirate ale şoferilor care aşteptau cuminţi să treacă coloana din rândurile căreia făceam parte şi eu :D.

ultimele indicaţii

Start

Şi nu ştiu de unde dar când am ieşit din parc cred că erau vreo 200 de biciclişti, intersecţia rămânând blocată câteva minute bune, dar cred ca asta era şi ideea - să ieşim în evidenţă :D.

Urmează o regrupare la Piaţa Unirii:

Piaţa Unirii, în faţă...

...şi în spate

după care spre Universitate, fiind un pic la deal, viteza scade până la ritmul de stat pe loc, aşa că ne întindem cred că pe toată distanţa de la Unirii până la Universitate - bineînţeles cu toate străduţele laterale blocate de poliţie ca să trecem noi (printre care şi eu :D).

La Romană iarăşi foarte tare, poliţia blochează toate intrările în intersecţie aşa că trecem şi noi, regulamentar ocolind sensul giratoriu cât mai aproape de centru :D pentru a face stânga şi a intra pe Dacia.

Pe Dacia mă opresc să mai fac cîteva poze:

pe bld. Dacia, în faţă...

...şi în spate

dar când dau să trec îmi sare lanţul aşa că mă trezesc în mijlocul drumului fără tracţiune. Unul dintre organizatori mă întreabă dacă am probleme, îi zic că nu, rămân în urmă, trag pe dreapta, dreg lanţul buclucaş şi îi dau tare să prind din urmă coloana căci rămăsesem cam în urmă, şi în trafic şi fără poliţie (mă obişnuisem cu poliţia).

După asta pe Calea Victoriei prindem ceva viteză la coborâre şi cred că am ajuns din inerţie, fără să mai dau vreo pedală, până în parcul Izvor, unde s-a încheiat:

în parcul Izvor

La întoarcere m-am chinuit să vin până la Tineretului pe pistele de bicicletă, dar e mai mult chin decât ajutor. La izvor stai de 3 ori la semafor că nu au fost în stare să o facă dreaptă şi să pună un semafor pentru înainte pentru biciclişti, la Piaţa Unirii - aceeaşi problemă, pe splaiul Unirii, pe pistă numai câini şi pensionari... ce să mai o plăcere pe pistele de bicicletă.

Partea fun a fost cu poliţia, dacă ar opri circulaţia şi când merg la serviciu ar fi ideal :D (cred că am făcut traseul Tineretului - Unirii - Romană - Calea Victoriei - Izvor în 20 de min).

În concluzie - bine organizat, plăcut, mai merg dacă mă mai prinde în Bucureşti sâmbăta.

Cu bicla în Munţii Tataru

2010-07-19T18:16:00.001+03:00

Cum de-abia prinsesem gustul biclei în Cozia săptămâna trecută, cu o adâncă părere de rău îl deturnez pe Em' (care îşi tot doreşte trekking - dorinţă pe care nu o înţeleg... de ce să mergi pe jos când poţi merge pe biclă? :D) şi după calcule diferite şi opţiuni variate de traseu, alegem să mergem în zona Cheia, pe ceea ce urma sa aflăm că se numesc Munţii Tătaru.

Sîmbătă, 17 iulie 2010

Echipa: Kya, Alois, Cerasela, Gabi, Muha, Vali, Em, Emil şi Andrei

Traseu: creasta munţilor Tătaru

53,8 km, 1380 m diferenţă de nivel, 11 ore

Bike route 598037 - powered by Bikemap

Câteva date şi informaţii foarte interesante despre drumul pe care aveam să-l parcurgem le-am aflat dintr-o descriere a lui Gigi Cepoiu.

Ne întâlnim bucureşteni cu brăileni în faţa hotelului Cheia pe la orele 9 şi ceva, căutăm cazare, găsim o pensiune, mergem în piaţă să cumpărăm produse tradiţionale pentru seara, pregătim caii, umflem roţile, potcovim copitele, şi târziu, aproape de 12 plecăm.

Trei kilometri în coborâre uşoară pe DN1A spre Măneciu - o plăcere:

apoi facem stânga pe un drum forestier unde ne aşteptau primele noroaie. Evident, curăţei cum eram fiecare ca o floricică ne dăm silinţa să nu cumva să sară vreun pic de noroi pe noi şi trecem porţiunea "în vârfurile picioarelor".

Drumul continuă în urcare uşoară, printre noroaie şi buşteni tăiaţi, pe la umbră. Din păcate Alois păţeşte o păţanie cu bicicleta şi trebuie să se întoarcă, cu Kya, săracii neştiind nici acum ce au pierdut :D.

După o urcare relativ scurtă ajungem în vârful dealului, loc dotat cu o băncuţă, de unde urmează o coborâre până la câteva case.

Aici continuăm pe (ceea ce cred că este) valea Telejănelului, pe un drum destul de plat, vreo câţiva kilometri.

Facem popas în locul unde părăsim valea Telejenelului (el la stânga, noi la dreapta) şi mă pun să-mi testez şosetele de bececlist de la SealSkinz care cică nu se udă deloc şi sunt şi respirabile. Evident că nu prea îmi venea să cred aşa grozăvie, dar am început să cred partea cu respirabilitatea în Cozia, săptămâna trecută când s-au comportat admirabil. Acum era timpul să văd partea cu udatul, şi cum puteam testa mai bine decât:

şi contrar aşteptărilor mele, piciorul chiar a rămas uscat. Geniale şosetele!

Continuăm drumul mai departe şi după un kilometru ajungem în Pasul Boncuţa (1078 m). De aici avea să înceapă primul urcuş susţinut aşa că nu ne trebuie mai mult de 100 de metri pentru a apuca taurul de coarne şi a-l împinge la deal, căci călare nu voia de nicio culoare.

Câteva tunete şi un mare nor negru ne ameninţă dinspre Ciucaş, însă noi ne vedem de treaba noastră şi ploaia de treaba ei, că aşa-i frumos fiecare cu ale lui.

Urmează o scurtă porţiune mai plată, unde ne mai urcăm puţin pe bicle

dar avântul muncitoresc îmi este oprit de o băltoacă de noroi care, vazându-mă venind vijelios să trec printrânsa, se agaţă cu putere de roţile mele bicla se opreşte, echilibru se duce pe apa Teleajenului, iar călăreţul (adicătelea io) este adus instantaneu la orizontală în groapa cu nămol.

Vali în schimb reuşeşte să mă răzbune pe respectiva baltă, fiind destul de la limită şi el, dar mai dârz decât mine reuşeşte să treacă răul ce stătea în drum.

Bun, după asta mai împingem un pic la bicle şi ieşim în Tabla Buţii, după care urmează porţiunea de creastă (aka zona alpină) a munţilor Tătaru. Cam aici ni se termină şi rezervele de apă, iar căldura era cam aşa, ca de-o zi de iulie, la ora 15:00...

Din fericire drumul mai alternează aici coborâri şi urcări şi ne facem că nu simţim setea şi căldura.

Ajungem la zidul unei vechi cetăţi, trecem şi de cimitirul Eroilor, ne întâlnim cu prima (dintr-un luuuung şir) stână, Vali socializează cu badigardul şef de la oi:

Apoi mai pe drum,

mai pe iarbă

mai în coborâre,

mai în urcare

şi depăşind câteva turme de oi cu câinii aferenţi, ajungem în punctul de maximă altitudine, de unde teoretic trebuia să înceapă coborârea, să fie mai simplu, să nu ne ia prea mult timp adică tot ce nu s-a întâmplat.

Coborârea nu zic, de început a început, că mai sus chiar nu avea unde să ne ducă aşa că nu putea scăpa de noi, dar o coborâre pe un drum pietros... nevoie mare, vorbeam bâlbâiţi dacă încercam să zicem ceva în mers.

Ce să prinzi viteză că te aruncau bolovanii dintr-o parte în alta de parcă eram pe gheaţă. Şi unde nu te aruncau lateral, blocau bicicleta invitându-te la un salt acrobatic peste ghidon. Aici am căzut de vreo 5-6 ori lejer.

Ajungând mai jos, drumul se mai îmblânzeşte dându-ne şi ceva pământ în loc de bolovani,

dar şi noroaie, să se bucure şi Emil :D

Mai jos drumul devine de-a dreptul de tractor trebuind de câteva ori să săltăm biclele peste şanţurile formate.

Din fericire, prindem şi o coborâre de 1-2 km pe un teren foarte bun, până ieşim în forestierul de pe valea Telejenelului, unde aflăm două veşti una proastă şi alta proastă: de aici trebuie să urcăm şi de aici drumul e plin de nămol, aşa că renunţăm la orice gând de a ajunge curaţi acasă şi îi dăm vitejeşte prin noroi.

Partea şi mai rea e că, conform GPS-ului, mai aveam kilometri buni pe valea asta, aşa că trecem pe pilot automat şi băgăm viteză până ajungem iar în drumul pe care venisem dimineaţă, loc unde ne prinde şi noaptea.

Urcarea spre băncuţă o facem pe întuneric, la fel şi coborârea spre valea Teleajenului, unde din cauza noroaielor mai experimentăm câteva căzături, ajungem şi la sfârşitul forestierului, locul unde dimineaţă ocolisem graţios noroaiele, acum în ciudă trecem fix prin mijlocul lor, le călcăm sub roţi şi ieşim în DN1A.

Aici ne echipăm cu toate luminiţele disponibile, ca un pom de Crăciun, ne înşirăm în şir indian şi dăm încă 3 km, la deal, pe asfalt către Cheia, către pensiune, către duş, către mâncare şi către tot ce nu am avut toata ziua.

Pe aici practic nici nu am mai simţit ca e urcare...

Concluzionând, a fost o tură foarte frumoasă, muţumiri lui Em pentru alegere şi celorlaţi pentru companie :). Evident că în mijlocul turei, mi-am dorit la un moment dat să nu fi ales un traseu aşa tare (pentru nivelul meu) ş-am zis că nu mai fac, da' parcă aş mai face :D

Cu bicla in Cozia

2010-07-13T13:46:00.003+03:00

În Cozia am fost pe multe trasee marcate şi nemarcate aşa că a venit acum timpul să mergem şi cu bicicleta, mai ales că noua mea biclă trebuia botezată altfel decât prin oraş.

Ne-am strâns 8 biciclişti: Muha, Vio, Octavian, Cristi, Emil, Em, Vali şi eu şi pe la ora 10 eram deja în parcarea mânăstirii turnu, reglând bicicletele pentru traseu.

Bicla mea, fiind neumblată, se lasă mai greu reglată aşa cum voiam eu, aşa că mai zăbovim câteva minute, în jurul ei, cum stăteau pe vremuri oamenii în jurul unei Dacii 1300 cu capota ridicată :)).

curăţând jigleru'

Traseul pe care l-am făcut a fost:

Bike route 586978 - powered by Bikemap

Plecăm într-un final, pe la 10:30-11:00, către Păuşa şi mai apoi în jos pe Valea Oltului, pe partea stângă, pe drumul de tiruri, dar, fiind sâmbătă probabil, nu este trafic mai deloc. Asfaltul excelent şi drumul uşor la vale este o plăcere.

gabarit depăşit... pentru o bicicletă :D

chasing Muha

B-)

Undeva în dreptul Călimăneştiului facem stânga către Sălătrucel, pe un drum judeţean, drumul fiind relativ plat, dar mai plin de gropi şi ceva mai circulat.

Soarele arde destul de tare, dar norocul ne scoate în cale o localitate pe nume Berislăveşti, aşa că interpretăm rapid ce-au vrut să zică cu numele ăsta când i l-au pus şi ne oprim la magazinul comunal să slăvim nişte beri.

Plecăm mai departe, facem stânga la un indicator ce arată 18 km până la Cozia, la cabană.

Şi cum e încă devreme şi am făcut deja vreo 16 km până aici, ne mai oprim la o hidratare la o terasă foarte primitoare, în ultimul sat, unde berea era 1,5 lei.

cel mai tare în poza asta este Em' cu telecomanda

în mână :D

Apoi dă-i la deal. Ceea ce nu ştiam noi, sau ştiam dar nu conştientizam, era că până aici nu prea urcasem deloc. De aici aveam 1000 de metri diferenţă de nivel în aproximativ 14 km.

dă-i la deal

Drumul nu ne scuteşte, şi ne loveşte chiar de la început cu câteva pante abrupte zdravăn, dar suntem încă în formă şi nu ne pun mari probleme.

dă-i la deal şi mai tare

Mai trece un camion de ridică tot praful pe noi, ne mai depăşesc câteva maşini mici, că deh la cabană poţi ajunge şi aşa (where's the fun???). Pantele accentuate ne fac să ne oprim des.

pauză

Emil are ceva probleme la zona de mufare dintre el şi bicicletă, probabil o incompatibilitate tehnică sau un reglaj mai strâmb. Apar deja porţiuni unde mai împingem şi bicicleta că nu ne mai ţineau muşchii de la picioare. Spre sfârşitul drumului, pantele din fericire se mai domolesc, însă noi suntem din ce în ce mai obosiţi iar muşchii de la picioare se plâng de crampe din ce în ce mai des.

prin forest

Dar îi dăm înainte cu determinare, că doar noi am plecat să ajungem sus şi într-un fel sau altul, pe biclă sau pe lângă ea, nimeni nici nu concepea să nu ajungem.

Un ţăran ne depăşeşte într-o maşină de teren imensă, mergând în derapaje cu 50-60 km/h, mult peste cât suporta drumul forestier, umplându-ne de praf, dar deh... trebuia să arate gagicii din dreapta cine-i şmecher şi-are hillux.

Pe ultimele serpentine, vedem vârful cu antenele şi parcă devenim mai motivaţi să ajungem.

final destination

Şi parcăm bicicletele în faţa cabanei, pe la 19:30, destul de obosiţi.

Ne întâmpină un vânt rece, care ne trimite destul de repede în sala de mese unde comandăm din start 8 ciorbe, 8 fripturi, nişte mici şi ne apucăm de pălăvrăgit. Apare şi grupul de pedestraşi al Claudiei, care urcaseră pe Vlădeasa şi mai apoi fuseseră la Poarta de Piatră, şi mai stăm la discuţii până după miezul nopţii.

Evident că noaptea am dormit-o neîntors.

A doua zi ne trezim pe la 8, aflăm cu tristeţe ca nu mai sunt oo pentru omletele noastre aşa că mâncăm din traistă de la Muha şi de la Vio, şi ne pregătim de coborâre, pe la 10.

aşa au dormit biclele

motoare de bicle

O ceaţă destul de deasă străjuia cabana, nici temperatura nefiind prea mare.

Facem poza de grup, cum ne indică Em', cu bicicletele deasupra capului (nu am înteles de ce, dar a fost fun :D)

bucurie mare înaintea coborârii

Şi apoi.... mult aşteptata COBORÂRE!

Mai greu la început, drumul fiind foarte bolovănos iar unde erau gropi mai mari, acestea fuseseră acoperite cu pietriş, pe care controlul bicicletei era practic inexistent.

Dar după ce drumul se mai îmbunătăţeşte, ne lansăm şi nu ne mai oprim decât jos în sat. Practic nici n-am simţit când am coborât ce cu greu urcasem cu o zi înainte. O plăcere, genială coborârea.

Drumul prin sat este mai anevoios, nemaifiind prin pădure, căldura devenise destul de insuportabilă.

Ajungem şi la asfalt, cu gândul la ultima urcare spre Turnu, acum fiind în sens invers decât curge Oltu'. Şi indicatorul de pantă de 7% ne confirmă temerile, dar îi dau tare şi urc toată panta fără să mă opresc. Apoi o coborâre pe care ciclocomputeru meu arată maxim 52 km/h, vânt din faţă, o splendoare :D.

pitoreasca vale a Oltului

pitoreasca vale a Oltului - bis

Ajunşi la Turnu, îmbarcăm caii în maşini şi plecăm spre Bucureşti.

A fost o tură excepţională, mai ales coborârea şi drumurile prin sătucele de la poalele Coziei. Cum a punctat şi Em', greşala noastră a fost că am ales un traseu care urcă constant şi destul de tare, în loc să alegem unul cu urcări şi coborâri succesive. Dar ăsta nu poate decât să fie un motiv de a ieşi iar cu bicla :D.

Canionul Anghelide

2010-07-05T23:52:00.001+03:00

Deşi de foarte mult timp voiam să ajung pe traseul Anghelide, încă nu ajunsesem. Şi cum acum o aveam ca ghid pe Mike, care mai fusese înainte şi ştia despre ce e vorba, am zis că acum e momentul aşa că am ţinut morţiş pe-a mea: Anghelide şi Anghelide. Şi Anghelide a fost.

Aşa că plecat-am sâmbătă dimineaţa din Plaiul Foii spre intrarea în traseu, Claudia, Mike şi eu. Black out 3 ore şi iată-ne într-o potecă ce merge pe un brâu, spre nord, către vâlcelul de pe care se intră în canion. Aici întîlnim şi primele flori de colţ, care începeau să înflorească (găsind destul de multe pe întregul parcurs al turei):

Floare de colţ - mai mult rară decât frumoasă

Continuăm drumul până spre vâlcelul cu pricina, despre care ştiam că e plin de grohotiş şi la un moment dat, când întâlnim o limbă de grohotiş şi un perete cu o pată galbenă (ca în descrierea lui Cristea - dar câţi pereţi nu sunt pătaţi galben în Crai?) zicem că aici e aşa că dă-i nene în sus. Ne fură ce-i drept o săgeată roşie-portocalie desenată pe perete ce indica o cruce a unuia mai nefericit - n-am înţeles ce-o fi fost în capul celor cu vopseaua...

Zonă ideală de bălăurit

Şi urcăm ce urcăm, dăm de o sumedenie de poteci, de animale cel mai probabil dar foarte bine conturate de ai fi zis că acu' apare şi marcajul. În fine, explorăm fiecare potecuţă şi ne dăm seama că bălăurim cu graţie, aşa că facem cale întoarsă până în locul unde am urcat aiurea în sus şi trecem în vâlcelul următor, care se dovedeşte cel bun.

Mai dă şi doi stropi de ploaie, ca să nu murim de cald gâfâind pe vâlcel, şi curând ne găsim urcând spre poarta mare:

Poarta mare

Poarta mare se prezintă ca o şa ciudat de perfectă, încadrată de linii verticale şi orizontale trasate practic pe calculator şi nu de natură. Intrăm prin poartă, coborâm puţin, ca să avem ce urca la loc, şi-i dăm înainte spre poarta mică (evident, ca dacă tocmai a fost poarta mare...).

Poarta mare - reverse angle

Poarta mare - reverse angle - zoom in

Vedem în sfârşit şi canionul care e pe măsura aşteptărilor şi descrierilor: îngust, întunecat şi cu o luminiţă la capătul tunelului :D. Spre fericirea noastră nu mai e deloc zăpadă şi nici foarte umed nu e, aşa că ne aventurăm fără să stăm prea mult pe gânduri (deşi iniţial, sub ameninţarea norilor şi tunetelor, dezbătusem problema retragerii rapide).

Ză Canionul Anghelide

Refugiul Şpirlea

Degetul lui Anghelide, după spusele lui Cristea... personal am

anumite îndoieli cum că ar fi degetul...

Intu ză Canion

Canionul în sine păcătuieşte doar prin faptul că este prea scurt pentru cât este de frumos, nu cred să aibă mai mult de 100 de metri lungime, dar frumos de-ţi vine să-l cobori imediat şi să-l mai urci o dată.

din canion - reverse angle

Luminiţa de la capătul tunelului

textură de Crai

Intrarea în canion în sensul de coborâre este vag marcată cu o cruce roşie şi inscripţia P. FOII.

Ieşirea din canion (în sensul de urcare)

Singuratic...

Prindem apoi un brâu, pe care îl cunoşteam de acu vreo lună când am mai făcut o incursiune în zonă, şi ieşim printr-o serie de vâlcele destul de întortocheate şi abrupte în poteca iniţială.

Pe drum la întoarcere ne prinde plaoaia (zdravăn!) aşa că ajungem la maşină fleoşcăiţi regulamentar. Dar nu-i problem, ne consolăm cu nişte mâncărică bună din real-Braşov şi câte o prăjitură iar noaptea ne prinde în cheile Râşnoavei, unde aveam ceva gânduri de căţărare a doua zi.

Duminică dimineaţa însă plouă ceva, aşa că ieşim din bârlog de-abia pe la 11 având în plan să facem Creasta Generalului şi Pintenul Măgarului (clasic :D). Dar cum în General intraseră deja nişte unii mulţi, ne mulţumim să urcăm rapid Pintenul, taman ce se aşterne iar pe ploaie - curat ghinion. Hai spre casă.

Delta Dunării

2010-06-19T02:03:00.002+03:00

Am fost şi în Deltă, o zonă în care nu mai fusesem şi care trebuia (neapărat) încercată. Am stat 9 zile timp în care am vâslit vreo 150 de km (după GPS). Prima şi ultima zi nu au fost efectiv zile de vâslit, ci au fost dedicate găsirii de bărci la localnici respectiv predării bărcilor (tot la localnici, mai exact, la aceiaşi localnici).

Traseul a fost cam aşa:

Ziua 1: Tulcea - Mila 23 (cu barca cu motor)
Ziua 2: Mila 23 - cnl Eracle - cnl Lopatna - Matiţa - Babina - cnl fără nume spre lacul Merhei
Ziua 3: Merhei - cnl fără nume spre Letea - pădurea Letea - cnl Magearu
Ziua 4: cnl Magearu - Dunărea Veche - cnl fără nume spre lacul Merhei
Ziua 5: cnl fără nume spre lacul Merhei apoi spre lacul Miazăzi - lac Miazăzi - Matiţa - Babina - cnl fără nume spre cnl Pardina
Ziua 6: cnl Pardina - braţul Tătaru - Chilia Veche - braţul Chilia - cnl fără nume spre Babina
Ziua 7: cnl fără nume spre Babina - Lacul Dracului - Rădăcinoasele - Babina - cnl fără nume spre Stipoc - cnl spre Mila 23 - cnl fără nume spre Gârla lui Iacob - Gârla lui Iacob - cnl Lopatna - Mila 23.
Ziua 8: Mila 23 unii, plimbare în apropiere alţii
Ziua 9: Mila 23 - Tulcea (cu barca cu motor)

Traseul înregistrat pe GPS (fără prima zi şi incluzând întoarcerea în Tulcea) a fost:

Hike route 518480 - powered by Wandermap

Ziua 1 (sâmbătă, 22 mai)

Am ajuns pe la ora 9 în Tulcea, unde ne aşteptau deja 2 nenici cu 2 bărci cu motor care să ne ducă pe noi, 11 oameni, şi bagajele noastre (rucsacii plus provizii de mâncare şi apă pentru 9 zile, care formau o grămadă măricică ce ar fi putut fi suficientă pentru un întreg sătuc somalez).

Transportul a fost 3 mil (de barcă) şi a durat puţin sub o oră până în Mila 23. Pe drum, lăsând în urmă portul, trecem pe lângă câteva nave ce par să aparţină de Romanian Navy, apoi pe braţul Tulcea până ce acesta se separă în Sfântul Gheorghe şi Sulina, apoi pe Sulina pt o bună bucată de vreme pentru ca mai târziu, după ce trecem de Maliuc, să părăsim largul canal Sulina în detrimentul unor cănăluţe mai strâmte bine ştiute de "şoferul" nostru.

Ajunşi în Mila 23, tragem în faţa magazinului mixt din "port", iar Radu, Vali, Em şi Sebi (Brik) merg să negocieze bărci. Cu vâsle şi nu cu motor, aşa cum se aşteptau localnicii. Dar cum nu am luat parte la negocieri, nici nu pot povesti mai multe (poate zice Radu, sau poate zice Em), decât că au durat vreo 3 ore bune, timp în care am cedat căldurii cu Octavian şi ne-am luat câte o bere rece de la selectul birt comunal situat strategic şi tentant lângă magazinul mixt.

Moş Butelchin Irofei din Mila 23 la care am căutat bărci

Moş Aralambie Artiom (93 de ani) în barca lui

Pe blogul lui, Radu a scris mai multe despre moşii şi bărcile din Mila 23.

Apoi luăm bărcile in primire facem câteva probe de navigaţie şi cum ziua se apropia cu paşi repezi de invazia ţânţarilor, doar am trecut Dunărea Veche, unde o insulă micuţă ne aştepta să ne instalăm corturile.

Lopătari vis-a-vis de Mila 23

Somn.

Ziua 2 (duminică, 23 mai)

Prima zi de vâslit. Mănuşi de bicicletă, fără degete, din Decathlon, ca sa nu fac bătături la palme. Făcut băşici la degete unde se terminau mănuşile. Sunt în barcă cu Claudia, Vio şi Octavian, aşa că fac cu schimbul la vâsle cu Octavian. Barca e destul de aglomerată de rucsaci şi cele 10 bidoane de 5 litri cu apă stivuite care pe unde.

Plecăm dimineaţa pe la 8, intrăm pe canalul Eracle apoi pe (canalul/gârla) Lopatna care ne scoate spre lacul Matiţa. Chiar aproape de ieşirea spre Matiţa, e o pensiune pe dreapta în sensul nostru de mers. În fine, continuăm mai departe, pentru că e devreme nu intrăm direct pe Matiţa ci facem stânga spre lacul Babina, intrăm pe Babina şi simţim pentru prima oară efectul vântului care ne cam îndrepta spre stuf, aşa că trebuie să vâslim în compensaţie.

Maci pe marginea canalelor

Adăposturi pescăreşti pe marginea canalelor

Alt adăpost

Trecerea între Babina şi l. Dracului. Nuferi galbeni

Din Babina (care era aproape unit cu lacul Rădăcinoase) trecem în Matiţa pe un canal mic şi scurt apoi navigăm pe partea nordică a lacului Matiţa şi intrăm pe un canal spre lacul Merhei.

Pe acest canal sunt multe cocioabe pescăreşti din pământ cu acoperiş de stuf. Evident nu era niciun pescar pe-acolo, şi nici nu arătau cum că ar mai fi folosite. Găsim un loc mai mare fără stuf lângă una din cocioabe şi tragem să punem corturile.

Nu suntem deranjaţi decât de un nenică cu o barcă de motor (câteva zile mai târziu aflând că era patronu' de la pensiunea de la intrarea pe lacul Matiţa) care insistă să ne spună că nu avem voie acolo, că sunt casele pescarilor, că să nu stricăm, să nu facem mizerie. În fine, vede că nu ne dăm plecaţi dar înţelege totuşi că nu avem de gând să stricăm orânduirile locului, aşa că se duce în treaba lui.

Mâncăm, apar şi ţânţarii, autan. Somn.

Ziua 3 (luni, 24 mai)

Em' şi ansamblul ingineresc sugestiv numit "patu' lu' Em"

Plecăm iarăşi destul de târziu, în continuare pe canalul ce leagă Matiţa de Merhei, spre Merhei.

Fiind prima barcă şi nefăcând prea mult zgomot, apucăm să admirăm vreo 2 pelicani mai leneşi, la intrarea pe Merhei, apoi cotim către est încercând să nimerim canalul spre Letea. Specific lacului Merhei - nişte musculiţe mici şi enervante, care nu ciupeau, dar se lipeau de pielea unsă cu multă cremă de soare, protecţia sporindu-se: cremă şi înveliş uniform de musculiţe.

Cu ajutorul lui Florin nimerim canalul către Letea, care la început are o lăţime decentă, cât să vâsleşti ca lumea, dar apoi începe să se înguste ajungând la lăţimea culminantă de 1 metru în care nu mai ai cum să vâsleşti iar barca se freacă efectiv de stuful din drepta şi din stânga.

Intrarea pe canalul către Letea

Popas pe canal. Pauză de orientare.

- Băi, p-aici e?

- P-aici trebuie să fie!

- @#$%@#%!

Drum îngustat!

Canalul este în schimb un paradis al nuferilor albi:

Suntem forţaţi să abordăm tehnici mai neortodoxe aşa că miezul zilei ne prinde vâslind ca gondolierii, eu pe o parte cu o vâslă, Octavian pe cealaltă parte cu cealaltă vâslă, ajutaţi şi de fete.

Veneţia? Nu! Delta Dunării!

Vali pe a sa barcă PotemCHIN

Căldura se lasă sufocantă şi după o oră de gondoliere, ieşim în sfârşit în Letea.

Ieşirea victorioasă de pe canal. Debarcarea în Letea

Tragem bărcile la mal şi pornim per-pedes spre pădurea Letea.

Între braţele Chilia şi Sulina, se găseşte pădurea Letea, monument al naturii, declarată rezervaţie naturală a biosferei, datorită caracterului deosebit al vegetaţiei sale şi nu numai. Situată în partea de nord-est a Deltei Dunării, pe grindul cu acelaşi nume, pădurea Letea este supusă unui regim de ocrotire, pe considerentul existenţei unor specii de plante rare, cum ar fi viţa sălbatică, liana, plante de origine mediteraneană, care dau pădurii un caracter tropical. Liana atinge aici limita cea mai nordică de răspîndire din Europa.

vegetaţie în pădurea Letea

În fine, nu am avut foarte mult noroc să vedem bogăţiile astea, mergând doar vreo 2 ore pe un drum forestier şi fiind nevoiţi să ne întoarcem din cauza căldurii sufocante. Ajungem la bărci pe la 3, mâncăm ceva, şi ne gândim să facem o incursiune in the Letea-City, unde intrăm în primul magazin unde nu au decât bere caldă. Unii îşi iau bere caldă şi o întrebăm pe tanti de la magazin dacă ştie pe cineva în sat unde putem să mâncăm şi noi nişte peşte. Tanti sună la telefon pe o altă tanti, dar răspunsul e negativ, că e peştele în ladă, ca e târziu şi că nu are timp să ne facă o masă. Ghinion, dar norocul şi-l face omul.

Case tipice din Letea

Gosopodărie din Letea

În timpul ăsta, Radu găseşte un magazin mai la vreo 200 de metri, care avea bere rece, tragem şi acolo, că doar avea bere şi de data asta rece, luăm câte o bere (rece) care intră la fix după toata căldura îndurată pe canalul veneţian şi prin pădurea Letea.

Evident că o întrebăm şi pe tanti de aici dacă nu ştie pe cineva unde putem mânca nişte peşte, care tanti sună tot pe tanti de o sunase mai nainte cealaltă tanti de la celălalt magazin, dar de data acesta răspunsul e pozitiv, aşa că suntem aşteptaţi peste 2 ore la un peşte prăjit la tanti Aurica pe care lumea o strigă Viorica.

Bărzoiul comun

Apus de soare pe canalul Letea

Mâncăm în sfârşit 3 platouri mari de peşte cu o poftă de parcă ar fi venit sfârşitul lumii, tanti ne dă şi nişte vin de nisip, ne pune şi la pachet (râzând de crăticioara cu care venisem noi, în care n-a intrat decât mămăliga şi dându-ne o caserolă foarte mare cu peşte pentru Em care rămăsese paznic la bărci şi Mike şi Radu care vâsliseră conform planului). Straşnic ospăţ!

Ne întoarcem după 10 seara la bărci după ce supunem blitzurilor foto un arici întâlnit pe drumul spre întoarcere, şi vâslim un pic mai la vale, până la intrarea pe canalul Magearu unde punem corturile.

Ariciul

Tot ariciul, mai de aproape

Vali şi Em dorm marinăreşte, în bărci.

Ziua 4 (marţi, 25 mai)

Vali şi cu Em se trezesc primii pe la 4-5 dimineaţa de invazia matinală a ţânţarilor. Pe la 6 ne trezim şi noi, corturarii, strângem şi ne lansăm pe Magearu. Eee, aici distracţie că e împotriva curentului, şi-i dăm şi vâslim vitejeşte de parcă ne pregăteam să atacăm locurile de dincolo de ape. După o ora jumătatate, poate chiar mai bine, ajungem la foişorul unde trăseseră cu Mike, mai mâncăm ceva din peştele de cu seară, ne urcăm în foişor unde era un cuib de ciori cu nişte pui de ciori cu gura mare.

Bărcile noastre

O luăm din loc şi intrăm pe Dunărea Veche, care e foarte lată şi, mai ales, pe care noi o abordăm în amonte. Aici merge greu, căci curentul e foarte puternic, facem o pauză de masă sub nişte sălcii, şi plecăm iar. Vremea se strică, apar nori negri la orizont, picură vreo 2-3 stropi, o rafală de vânt ne aruncă câţiva metri în urmă aşa că trec lângă Octavian transformând bărcuţa noastră, simbolic numită POTOP II după această întâmplare, într-o mică galeră.

La marginea furtunii

Apropos de nume, este Potop II pentru că Potop I se stricase de dimineaţă, se desprinsese ceea ce în limbaj tehnic marinăresc se numeşte strapazan, şi pe care l-am legat cu cordelină, în lipsă de alte scule.

Reuşim să intrăm pe canalul care trebuie, după celelalte 3 bărci şi ajungem la foişorul unde trebuia să campăm. Soarele iese din nou aşa că avem prilej chiar de o baie.

Loc de campat cu foişor de observare

Mâncăm, Radu face mămăligă la ceaun cu brânză de burduf şi smântână. Somn.

Ziua 5 (miercuri, 26 mai)

Cred că a fost una din zilele în care am vâslit, ca distanţă, cel mai mult. Bătăturile mai trecuseră o dată cu upgradeul la mănuşi de piele, cu degete. Pornim de dimineaţă pe un canal pe lângă grindul lui Răducu, canal ce merge spre lacul Merhei, dar la un moment dat virăm stânga spre lacul Miazăzi pe un alt canal noname.

Din Miazăzi trecem în Matiţa care, vâslaş fiind, mă întâmpină cu roiuri de musculiţe cum avuseserăm acu 2 zile pe Merhei. Şi musculiţele insistente, prin ochi, prin urechi, soarele ardea, transpiraţia se blenduia cu crema de faţă şi musculiţele intrând în ochi, ce să mai, un deliciu, ieşim de pe Matiţa după vreo oră pe la pensiunea din capătul Lopatnei unde bem vreo 2 beri, iar nea patronu', ăla care ne luase luni la rost că n-avem voie p-acolo, ne dă un număr de telefon din Chilia Veche, unde aranjăm o altă masă de peşte, pentru a doua zi.

Facem pauza de masă ceva mai jos de pensiune şi apoi plecăm iar spre Babina, care de data asta ne primeşte cu nişte valuri destul de enervante, pe care Octavian trage la vâsle cu multă trudă.

Traversăm Babina diametral şi intrăm pe canalul Rădăcinoasele, un canal liniştit şi plăcut ce merge pe la umbra salciilor bătrâne, iar apoi printr-un alt canal mic şi liniştit ieşim în canalul Pardina, unde avea să fie locul de campare pentru noaptea ce se apropia cu paşi mari, unde Vali deranjează o raţă sălbatică pusă pe clocit dar şi raţa sperie zdravăn la Vali.

Pe unul dintre canale, dăm de o mică portiţă ce ne scoate într-un lac plin de pelicani:

Colonie de pelicani

pelicanol :D

Nişte lebede, pe unul dintre lacuri (nu mai ştiu exact care, că am fost pe multe lacuri în ziua asta):

Somn.

Ziua 6 (joi, 27 mai)

Plecăm dimineaţa cât mai devreme, ca să ajungem în Chilia Veche pe la 11:30 - 12 la masă. Ne lungim ceva mai mult şi întârziem în parcurgerea celor vreo 8 km pe canalul Pardina pe care îi aveam până în Chilia, dar ajungem într-un final unde masa ne aştepta pusă.

Borş de peşte şi peşte prăjit cu mămăligă şi mujdei de usturoi, foarte bun, la umbră de stuf ascunşi la o căldură de ziceai că e august.

orgie culinară

Brik adoarme, după masă, cu capul pe masă aşa că evident ne gândim să-l lăsăm acolo, vorbim chiar cu tanti proprietăreasa să-l trezească după vreo 10 minute şi să-i ceară banii de masă. Nu ne iese, căci se trezeşte :D.

case tipice din Chilia Veche

Oprim mai jos, mai aproape de centrul Chiliei unde mergem la un magazin mixt local de unde ne mai refacem din provizii. Fiind foarte cald unii beau o bere, alţii o îngheţată, mai stăm pe la umbră de betoane, apoi ne întoarcem la bărci şi pornim uşor de-a lungul braţului Chilia, de această dată cu curentul, o reală plăcere, ce să mai.

Când ieşim în zona de graniţă, încercăm să mergem cât mai pe partea nostră, braţul Chilia aici având cam 200 de metri lăţime, poate şi mai bine. Cei de la poliţia de frontieră (atât cea românească cât şi ucrainienii de pe celălalt mal) ne iau in vizor la binoclu, dar probabil văd că suntem cu vâsle, izoprene şi rucsaci, râd şi renunţă să mai vină după noi să vadă cu ce treburi p-acolo. Şi mergem uşor la vale cu Dunărea, ocoloind marele cot pe care aceasta îl face în dreptul Chiliei, până cotim pe braţul Cernovca, iar în dreptul canalului ce avea să ne scoată înapoi spre lacurile de jos, campăm pe o mică insulă populată de ceva şerpărie.

Boat-parking

După ce mâncăm şi punem corturile, avem parte de un magnific spectacol de fulgere în depărtare, apoi după ce intrăm în corturi dă şi ceva ploaie. Somn.

Ziua 7 (vineri 28 mai)

Vâslim ce vâslim pe canalul pe care tocmai am intrat din braţul Cernovca, mai vâslesc şi fetele, apoi ajungem în lacul Dracului din care ieşim în lacul Babina, plin de mirobolantele musculiţe care ne-au încântat şi în zilele anterioare.

Navigare pe lac, pe busolă

Sub dorinţa tuturor de a da lacul Babina, de data aceasta pe latura lui cea mai lungă, înainte de prânz, în ideea că după prânz are ceva valuri, facem aşa şi ieşim de pe lac prin "apendicele" lui sudic, mâncaţi de musculiţe. Tot din cauza musculiţelor, Radu vâsleşte destul de haotic definind felul în care poţi merge mai mult pe un lac decât pe "cel mai lung diametru": pe cel mai lung diametru, în zig-zag :D.

Apoi ieşim de pe Babina pe un canal către Stipoc. Pe acest canal facem pauza de masă de prânz şi de căldură la umbra unui nuc.

pauză de masă la umbră de nuc

Plecăm pe la 16:20 cu ideea (cel puţin în mintea mea) că odată ajunşi la Stipoc, putem campa cam oriunde.

canal plin de vegetaţie şi alte bălării

Canalul e ceva mai îngust şi foarte bogat în plante acvatice, mai ales după un lac pe care îl întâlnim, aşa că Potop II se găseşte să se împotmolească (şi să blocheze lacul) în mătasea broaştei tocmai când din sens opus trecea un ceea ce italienii ar numi vaporetto. În fine, opreşte ăla, se uitau toţi la mine cum încercam să ies din nisipurile mişcătoarea de mătasea broaştei şi îi dăm mai departe. (Acum... chiar nu mai îmi amintesc dacă incidentul ăsta a fost înainte sau după pauza de masă :D).

Din păcate când se termină canalul pe care eram, unde trebuia să intrăm pe Stipoc, găsim o intersecţie de vreo 5 canale, dintre care Stipocul era cel mai îngust, mai plin de mătasea broaştei şi mai inabordabil. Aşa că apucăm şi noi pe un canal către gârla lui Iacob, de unde, teoretic am fi putut ieşi pe un alt canal spre Stipoc (partea mai puţin colmatată, după amintirile lui Radu din anii anteriori).

Stârc galben

Boon, dăm pe canal ajungem pe un lac pe care alergăm nişte pelicani nu foarte sperioşi:

o PATRUlă de pelicani

În timpul ăsta bărcile lu' Vali şi a lu' Em rămân ceva mai în urmă. Radu o ia ceva înainte să vadă dacă găseşte vreun canal de ieşire şi găseşte unul, cam îngust, pentru gondoliere din nou, dar nu are decât 100 de metri aşa că cu antrenamentul de luni, nu ridică mari probleme.

Între timp, la orizont, dincolo de stuf, nori negri de ploaie se adunau.

Ne regrupăm pe lac şi plecăm pe canalul, la gondolă. Dar nu ieşim bine de pe canal în Gârla lui Iacob, că începe vântul şi numai ce apucăm să acoperim rucsacii cu o folie de cort, noi să ne înghesui sub altă folie de cort şi să ne legăm barca cu o cordelină de o buruiană acvatică mai zdravănă iar celelalte bărci să intre înapoi în super-îngustul canal, că încep să cadă şi primii stropi de ploaie.

Şi apoi mai mulţi stropi, furtuna se dezlănţuie, fulgeră undeva mai departe, ploaia cade, udă tot, vântul bate, suflă tot, vreo 20 de minute, timp în care ne încălzim bine sub folia de cort cu o sticla de ţuică pe principiul dacă tot plouă, mai bine să bem.

Când se mai opreşte ploaia, zicem că acum e momentul să ridicăm ancora, si tai-o nene către Mila 23, lăsând Stipocul pentru altă dată.

Avem parte de un apus de soare superb printre norii de furtună, însă ghinionul ne găseşte aflându-ne în cel mai nepotrivit loc al maţelor ce formează gârla lui Iacob, de acolo spre Mila 23 având multe coate de ocolit.

Şi dă-i la vâsle, la un moment dat furtuna se apropie iar, trec împreună cu Octavian fiecare la o vâslă (procedeu cu care am avut succes câteva zile mai nainte) dar ne dovedim total ineficienţi, fetele având rolul de a indica cine dintre mine şi Octavian să dea la vâsle, indicaţiile fiind ceva de genul: "Andreeeei.... tu stai acum", "Octaviaaaan, lasă-l pe Andrei", plus manevrele de evitare a ciocnirii vâslelor, plus manevrele de repus barca pe fir, după ce curentul apei ne arunca spre o parte sau alta a stufului. Ce să mai, o feerie :D. Şi-n timpul ăsta tot fulgera în dreapta şi-n stânga.

Obosesc destul de repede şi cedez vâslele în totalitate lui Octavian, care devine eroul nopţii vâslind kilometri buni până în Mila 23 unde ajungem mult după ce se înserase. Pe insula de vis-a-vis de Mila 23 aruncăm repede şi ţup în saci, nici mâncare nu prea ne mai trebuie.

Soooomn.

Ziua 8 (sâmbătă, 29 mai)

Barca Potop II rămâne la ţărm, în timp ce ceilalţi fac o plimbare pe canalele dimprejur, către Stipoc. Seara mergem la o tanti foarte amabilă în Mila 23 unde mâncăm iarăşi borş de peşte (cel mai bun de până acum) şi felul doi, saramură sau peşte prăjit, după preferinţe.

Ziua 9 (duminică, 30 mai)

Ne trezim dimineaţa devreme, pe la 6, ca să apucăm să strângem tabăra şi să apucăm să ducem bărcile oamenilor până în ora 8:30 având în vedere că unii dintre ei merg la biserică şi să nu trebuiască să stăm după ei să-i căutăm. Predăm bărcile oamenilor, plătim şi recuperăm actele lăsate, apoi la ora 9 vine omu' care trebuia să ne ducă înapoi în Tulcea, cu bărcile cu motor.

Pe la 11 suntem deja în Tulcea, unde mergem la Muzeul Rezervaţiei Deltei Dunării, care este de-a dreptul impresionant, nu atât prin mărime sau prin exponate, cât prin modernitatea care îl caracterizează, nefiind cu nimic mai prejos decât alte muzee pe care le-am văzut în Austria, Olanda, etc. Foarte bine realizat, o dovadă că se poate şi în România. Merită cu siguranţă cei 15 RON daţi la intrare (5 RON pt copii). De vizitat neapărat.

Pe urmă am mai fost să mai mâncăm o ultimă masă de peşte pe vasul restaurant Republica în portul Tulcea, cam scumpă şi cam puţină mâncarea, a trebuit să-i înveţe Dana cum se face saramura. Nu prea aş recomanda, mai bine la săteni sau la pensiuni în satele din Deltă.

Costuri:
- transport Tulcea - Mila 23: 300 RON transportul (noi am fost 11 persoane, două transporturi dus, două întors, a venit 110 RON de personă. Cam o oră drumul. Decent, având în vedere că la Navrom ar fi fost cam 90 RON şi am fi făcut 4-5 ore pe drum şi plus că circulă la ore foarte anapoda).
- închiriat bărci cu vâsle: între 17,5 şi 30 RON pe zi, în funcţie de capacitate şi talentul de negociator. Neapărat verificat vâslele la plecare şi strapazanele şi de luat numărul de telefon al proprietarului, just in case...
- masă de peşte: în general 20 RON un fel de mâncare, 30 RON borş de peşte şi felul 2 (peşte prăjit, saramură, etc), 40 RON o masă completa (aperitiv, borş, felul 2, desert). Cel mai bine am mâncat la tanti Viorica/Aurica în Letea (daţi de ea dacă întrebaţi la magazinele din sat).
- restu de mâncare - aprox 250 RON din supermarket.
Total: aprox. 600 RON pt 9 zile. Cazarea la cort :D.

Impresii de final:
- e frumos în Deltă, orice român ar trebui să meargă cel puţin o dată-n viaţă, sunt multe de văzut.
- e foarte cald în perioada asta, eu cred ca cel mai bine e în aprilie-începutul lui mai sau din septembrie încolo.
- locurile cu umbră sunt relativ puţine iar unde sunt, umbra de salcie nu ţine prea mult răcoare.
- nici locurile de cort nu sunt prea dese, 98% din maluri fiind stuf. Există o reţea de foişoare lângă care mereu am găsit locuri de cort.
- cea mai bună hartă este cea de la Gipo, de departe. Noi am avut cel puţin 5 modele diferite de hărţi şi nici una nu se compara cu cea de la Gipo, aceasta fiind de altfel şi singura care are marcate foişoarele de care ziceam mai sus.
- harta este obligatorie, marcaje pe canale fiind aproape inexistente. În realitate, există canale care nu sunt trecute pe hartă sau lacuri care efectiv se unesc între ele când apa e mare.
- unele canale sunt temporare sau foarte înguste sau pline de bălării.
- GPS-ul este de ajutor (dar nu absolut necesar, dacă ştii să te orientezi după hartă şi busolă).

vâslacul povestitor

Prin şi pe stâncăriile Măcinului

2010-05-21T00:43:00.003+03:00

A fost şi atelierul de alpinism şi escaladă organizat de Asociaţia Montană Carpaţi în Măcin. Ca şi în iarnă, ostilităţile s-au desfăşurat sub îndrumarea lui Marian Anghel, unul dintre puţinii ghizi montani de meserie din România.

Am fost şi eu acolo şi am încercat să ajut încurcând cât mai puţin lumea.

Sâmbătă în prima zi am fost la cariera Memorial, în stânga şeii Ţuţuiatu (în direcţia de urcare), unde Marian a prezentat celor 10 învăţăcei echipamentul, apoi am instalat câteva manşe pe majoritatea traseelor.

Cariera Memorial

eu pe Banană

regrupat

şi rapelând

Aici am pus prima manşă, filat de Mike, apoi cam toată lumea s-a dat p-aici.

oamenii cu ochii pe mine, dacă picam popice îi făceam :D

În timpul ăsta Ovidiu a pus o manşă pe traseul Ionuţ, la prima vedere a traseului, nu prea am stat cu ochii pe el, dar cred că i-a plăcut şi a găsit pe sus ceva senzaţii destul de vii :D.

Apoi, Marian a urcat prima lungime din Memorial cap şi eu, după el secund. Cum Memorialul nu reuşisem să-l urc decât o singură dată înainte, la pasul de bavareză, mi-a derapat un picior, echilibrul dispărând instantaneu alegându-mă cu o căzătură şi o mică bălăngăneală. În fine, mi-am revenit, am pus piciorul deasupra unei ancore să fiu sigur ca nu mai pleaca şi am trecut. Asta e, data viitoare încercăm mai curat :D

Marian pe Memorial, eu la filare

Florin pe tr. Cioc, apucând priza cheie cu călcâiul

Am tot stat şi ne-am dat până seara, apoi ne-am întors în şaua Ţuţuiatu unde am prins apusul, am mâncat apoi Marian a explicat câteva aspecte teoretice. Somn.

Lumina apusului în şaua Ţuţuiatu

A doua zi a fost dedicată văii Racova, o zonă deosebit de frumoasă cu o brână destul de aeriană.

spre valea Racova

Aici sunt câteva trasee mai tari, surplombate, cu asigurări fixe şi câteva trasee mai uşoare pe asigurări mobile, dar foarte frumoase.

pe Fete

După ce a pus Marian două manşe aici, mergem un pic mai jos, unde facem un fel de traseu de 2 lungimi de coardă (practic prima lungime din Raza Soarelui, continuată, ca a doua lungime, cu Hornul Prieteniei). Aici a cam fost piatra mea de încercare, pentru că nu mai urcasem anterior niciunl dintre trasee iar Marian voia să urcăm în două echipe: el cu doi secunzi, eu cu doi secunzi.

În fine, nu ştiu exact cum s-a întămplat dar m-am trezit legat de cei doi secunzi si gata de plecare pe urmele echipei lui Marian.

Pentru moralul meu Marian, mi-a lăsat o nucă şi două frienduri bine amplasate în punctele mai expuse ale traseului, mai asigur si eu la un bolovan bine incastrat la un copăcel cam uscat şi mai prind straşnic o nucă mai măricică aşa că urc până la urmă fără emoţii. Sus regrupez la doi copăcei cam depărtaţi aşa că trebuie să prelungesc cu vreo 3 anouri de 120 si vreo 2 de 40 ca să am un unghi cât de cât safe şi-mi aduc şi secunzii (Hana şi Lucian) sus.

Mergem 10 metri mai la dreapta pe o brână lată de unde intrăm în Hornul Prieteniei. Aici găsesc locuri bune de asigurat, pun bine şi cele 2 frienduri recuperate de la Marian din lungimea anterioară, mai găsesc o clepsidră, vreo două nuci şi ajung vreo 2 metri sub regrupare (şi la 4 deasupra ultimului friend). Aici se cam întinseseră corzile, noi urcam practic pe 2 corzi de 25 de m si traseul avea cred ca vreo 27. Partea interesantă e că aici era şi pasul cheie, un mic pereţel de vreo 2 metri, cam lipsit de prize cu o fisură verticală cam rotunjită. Noroc că mă întind cam tot şi apuc o priză meseriaşă sus, şi ies cu picioarele la aderenţă şi cu corzile întinse la maxim.

Eu în regruparea din Hornul Prieteniei

Vin şi secunzii, apoi înapoi la bază de unde mai iau doi secunzi şi repet aceeaşi schemă cu ambele lungimi, de data asta fără nicio asigurare lăsată de Marian :). De data asta a trebuit să ne grăbim destul de tare, sub ameninţarea ploii, dar repetând, chiar mai bine, distracţia cu secunzii care trebuie să urce un pic, pt că se terminau corzile (bine că intrarea era banală şi nu ridica probleme deosebite din punctul ăsta de vedere).

Hornul Prieteniei

Eu în dreapta filându-mi secunzii, Marian în stînga pe un traseu alăturat

Coborâm repede în Greci, facem o poză de grup, şi apoi dăm un asalt istoric asupra cofetăriei (nou deschise) Angelo.

Una peste alta cred că a fost un atelier foarte reuşit în care participanţii au şi învăţat câte ceva despre căţărare şi s-au şi distrat. Ar fi bine ca AMC să organizeze cel puţin o dată pe an astfel de ateliere.

Pentru mine a fost foarte frumos pentru că am reuşit să fac ceva căţărare la mobile, nu foarte dificilă, dar necesitând destul de multă atenţie la plasarea asigurărilor (genial sentimentul când pui un friend sau o nucă bine sau când ajungi la pasajul final din Horn, clar mai tare decât întregul traseu, iar ultima asigurare era la vreo 4-5 metri dedesubt).

Şi ca bonus, am mai descoperit (în sensul ca Marian ne-a arătat) un traseu foarte frumos, nemarcat la bază, Smochina, în dreapta Bananei, cu top comun cu aceasta din urmă, un traseu ce presupune trecerea unui bolovan surplombat dar cu nişte prize şi mişcări foarte drăguţe.

Măcin - Cheile Chediu

2010-04-06T16:41:00.002+03:00

27 martie 2010

În ultimii ani a ajuns să fie deja tradiţională o tură pinguinească prin munţii Măcinului. Aşa că pentru anul ăsta, de ce să facem altfel? Mai ales că aveam ca motiv şi o aniversare. Mai mult şi câţiva amatori de biciclism prin Măcin (care aveau să se certe urât cu nişte colţii-babei şi chiar să renunţe la biciclit din cauza lor).

În fine, ne strângem noi în Greci pe la 12-1, şi plecăm pe drumul Grecilor spre intrarea în chei, de-a lungul limitei parcului natural Măcin.

Bălăurim un pic prin pădurea pitică dar deasă de Măcin, până dăm de poiana cu observator de unde începem efectiv să intrăm în chei:

Primii bolovani / pseudo-săritori ale cheilor:

poza de grup, mai puţin fotograful, je

Alois, căpitan de ~~plai~~ chei.

După aproximativ jumătate de oră, terminăm cu cheile şi apucăm să urcăm pieptiş o coastă ce ne scoate pe un vârfuleţ de unde avem o panoramă foarte frumoasă asupra zonei, până la Dunăre şi chiar după.

dediţei

Coborârea a fost şi mai interactivă decât urcuşul, că am ales un drum mai nemarcat şi foaaarte sălbatic printre copăcei şi mărăcini ţepoşi, ca mai apoi să ajungem cu bine, totuşi, jos în Greci.

Seara, frigul deosebit de aprig caracteristic zonei ne zădărniceşte planul de a pune corturile aşa că dăm bir cu fugiţii spre zone mai calde, aka Brăila, unde continuăm să sărbătorim motivul deplasării. :D

O descriere mult mai amănunţită şi mai epică a turei a făcut Claudia: Primăvară în Munţii Măcinului.

Cu bicla în sus pe Dâmboviţa

2010-04-06T15:32:00.006+03:00

Sâmbătă, pe 17 martie, am fost cu Em, Vali, Muha, Cristi şi fratele lu' Cristi să mergem cu bicicletele, să ne doară fundurile, că de ce să stăm bine mersi acasă?

Aşa că pe la ora 11 ne-am întâlnit toţi la Em, şi am pornit pe digul de la lacul morii, în sus pe Dâmboviţa. Traseul pe care l-am făcut a fost:

Bike route 419214 - powered by Bikemap

Am ieşit de pe dig, am mers de-a lungul Dâmboviţei pe un drum forestier, apoi am ajuns prin Chiajna, unde am intrat pe asfalt, am mers spre şi traversat centura Bucureştiului, apoi am luat-o mai departe prin Dragomireşti-Deal (pe asfalt) până la o pădure pe care am inconjurat-o off-road prin terenuri agricole, mlaştini şi alte cele.

Câteva poze:

pe insula de pe Lacul Morii

pe dig

După ce Vali şi Cristi s-au salutat prima oară cu noroiul unei bălţi: :D

pe forestier, în stânga noastră Dâmboviţa

în Chiajna-City

şi Monumentul Eroilor din Chiajna-City

pe forestierul ce ocoleşte pădurea de la Dragomireşti

prin bălţile forestierului ce ocoleşte pădurea de la Dragomireşti

bălţi - level 2

ocoloind bălţile :D

bere/suc în Dragomireşti

Când am reajuns la Chiajna, după ce am traversat în prealabil din nou centura, Em ne-a dus la o epavă de avion, aflată în stadiu avansat de dezmembrare:

pe aripa vântului

drumul de întoarcere blocat de un marfar aflat în staţie, pe care a trebuit să-l ocolim

şi soarele apunând deasupra Lacului Morii

Asta a fost, nu mai biciclisem de multă vreme aşa că a fost o adevărată aventură pentru fund şi picioare. Sper să mă mai ia Em şi haltă dată :D

Pe la poalele Morarului

2010-03-14T19:50:00.003+02:00

Weekendul trecut a fost atelier de iarna pentru începători cu tema "Alpinism de iarna" organizat de AMC, pe unde m-am făcut şi eu că încurc oamenii :D. Câteva poze:

primele explicaţii, cum se merge pe zăpadă

la intrarea pe v. Ţancurilor, locul desfăşurării ostilităţilor de sâmbătă

alunecarea pentru oprirea în piolet...

...şi înapoi la deal

urcarea la piolet

Claudia, după câteva aruncări pe zăpadă

Marian Anghel după câteva exemplificări

Vedere de la geamul camerei noastre de la Diham

Urcarea la colţari şi piolet (foto de Gabriela Varveri)

Montarea unor ancore de zăpadă în T...

...şi testarea ei :D

prezentarea ancorei de zăpadă

pe drum spre casă

poza de grup (foto de Gabriela Varveri)

Oamenii au avut ocazia să înveţe în deplină siguranţă, de la un ghid profesionist ce se implică foarte mult în promovarea şi practicarea alpinismului, Marian Anghel, câteva din chestiile de bază ale mersului la munte iarna: oprirea în piolet (exersată din diverse poziţii), urcarea la colţari şi piolet, coborârea la colţari, ancorarea în zăpadă la piolet, rapelul Dulfer, toate exersate practic.

Seara de sâmbătă a însemnat o incursiune în istoria universală dar şi romînească a alpinismului, pe parcurs fiind prezentată şi terminologia specifică. Duminică dimineaţă Marian a prezentat echipamentul specific de iarnă (explicând cum trebuie achiziţionat acest echipament) şi cîteva tehnici de folosire a lui.

În concluzie, ideea a fost că toţi participanţii au învăţat câte ceva folositor, mai ales despre siguranţă. Cam oricine care are pretenţii de a urca iarna pe munte ar trebui să participe la un astfel de curs.

Făgăraş - Valea Sâmbetei - Întâlnirea de iarnă carpati.org

2010-02-01T14:11:00.006+02:00

A fost şi întâlnirea de iarnă de anul ăsta. Deşi iniţial nu eram foarte convins să mai merg o dată până în partea de nord a Făgăraşului, după revelionul de la Negoiu, am zis până la urmă hai să merg.

Plecăm pe la 6 dimineaţa din Bucureşti şi mergem via Predeal, Zărneşti apoi acel drum judeţean care merge mai pe la poalele Făgăraşului, din Şinca Veche direct spre Sâmbăta (care drum a fost chiar bun, fără gropi, dar parţial acoperit de zăpadă - oricum pare o variantă bună pentru vară).

Ajungem pe la 10:30 la păstrăvăria de pe Valea Sâmbetei, unde îl parcăm pe Jimny şi pornim încetişor în sus.

Drumul forestier trecut pe hărţi este întrerupt căci podurile au cam fost spulberate de viituri, se pare, dar poteca "pietonală" (marcată cu TR) este foarte bine amenajată, aşa că mergem mai mult în plimbare, cu ceva pauze scurte pentru poze.

Prima pauză mai mare o luăm după mai bine de o oră şi ne hidratăm cu nişte ceai fierbinte din termos (uşor răcit cu zăpadă). Vremea e frumoasă, nu e tocmai senin, dar plafonul de nori e sus şi soarele mai zâmbeşte din când în când.

Continuăm spre cabană, un indicator ne informează că am mai avea o oră. Poteca traversează din nou pe partea dreaptă a văii (în urcare) şi apucă mai costiş, întâlnind şi câteva pasaje mai îngheţate care necesitau ceva atenţie sporită.

După înca vreo jumătate de oră, ajungem în locul unde se separă poteca ce urcă pe muchia Drăguşului, marcată cu PR şi un alt indicator ne anunţă că în 20 de minute suntem la cabană. Dar o dată ieşiţi din pădure, ne loveşte un vânt, ce avea să se transforme destul de repede in viscol, aşa că punem cagulele şi îi dăm tare până la cabană, unde ajungem undeva după ora unu.

Din păcate în sus se cam lăsase ceaţa, şi cum viscolea fix dinspre creastă, nu prea se vedea nimic în sus, decât siluete ce coborau - pesemne cei care veniseră de vineri seara şi încercaseră azi să urce spre fereastră.

În cabană - mai frig decât ne aşteptăm. Ne întâlnim cu ceilalţi pinguini veniţi de vineri, Kya şi Vio, cam zgribulite după o noapte polară, pe care Alois voia să fie sigur că nu o va repeta, fiind la spart de lemne, iar Octavian, plecat pe sus să adune date despre avalanşe :D. Mâncăm ceva, bem ceva, mai povestim şi timpul trece repede.

Orice speranţă de a urca mai sus spre fereastra mare e risipită de poveştile celor care coborau şi care avuseseră ocazia să vadă live ceva avalanşe.

Focul începe să ardă şi în sobe, coborâm în sala de mese, atmosfera se încălzeşte suficient cât să nu se mai resimtă efectul geamurilor sparte/lipsă ale cabanei, cântecele îşi fac auzite acordurile de chitară, ajung si Mike şi Radu (care fuseseră în Zărneşti ca să ia Radu locul 22 la un concurs de schi de tură :p) şi timpul trece, în mare, cam ca la celelalte întâlniri de iarnă.

Ne culcăm pe la 12-1, ca să fim întâmpinaţi a doua zi dimineaţa de o vreme mohorâtă, o combinaţie de vânt, lapoviţă şi ploaie măruntă. Mâncăm şi coborâm, lasând în urmă cabana.

Pe drumul de întoarcere, mai ales după ce am intrat în pădure unde eram mai la adăpost de capriciile vremii, nu ne-am mai grăbit mai deloc (cred că am făcut mai mult la coborâre decât la urcare :D) aşa că mai avem timp de câteva poze, încercându-mă de vreo două ori şi talentul artistic :D

Jos nu mai stăm decât să ne dezechipăm şi să preiau o cantitate de pioleţi record pt cât a trasnportat Jimny vreodată şi cap compas Bucureşti. Bine, că a fost cap compas doar până la Râşnov unde un nenea poliţistu' insita să nu ne lase să intrăm pe DN73A spre Predeal, aşa că după o scurtă consultare cu harta, rotim compasul spre Bran.

La Bran pauză de plimbat prin târg, cumpărat vas roman care cică face mâncare excepţională si pozat de jos cetatea:

O altă oprire pentru pozat Moeciu:

Şi o ceaţă extraordinară în drumul spre Câmpulung. Noroc că drumul a fost mai pustiu ca niciodată.

La Câmpulung virăm spre Târgovişte, ca să văd cum e şi p-acolo, că nu mai fusesem niciodată, şi am văzut cum e, drumul e foarte, foarte prost pe primii 20 de km, pare mai rău ca după bombardamente, dar apoi se mai indreaptă. La Târgovişte mă cert un pic cu gipiesu aşa că ratez DN7 spre Bucureşti şi intrăm pe un drum judeţean relativ decent, dar care totuşi nu era drumul corect, aşa că iar consult cu harta şi un alt drum judeţean acoperit complet cu zăpadă îngheţată, pe care execut câteva derapări total necontrolate. În sfârşit, DN7, Bucureşti, end of story. :-)